Grecia sau Republica Elenă este o ţară din sud-estul Europei membră a Tratatului Nord-Atlantic, " title="Uniunea Europeană">Uniunii Europene şi a zonei euro.

Grecia este situată în Peninsula Balcanică, la sud de Bulgaria, FRI " title="Republica Macedonia">Macedonia şi Albania şi la vest de Turcia. Are un litoral de 13.676 km la Mările Egee, Ionică şi Mediterană.

Considerată de mulţi drept leagănul civilizaţiei occidentale, Grecia are o istorie lungă şi bogată, timp în care şi-a răspândit influenţa pe trei continente.

Istorie

Ţărmurile mării Egee au văzut dezvoltarea primelor civilizaţii europene, şi anume cele ale minoanilor şi miceenilor. După ce acestea au început să cadă, a urmat o Eră Neagră până în 810 î.Hr, când a apărut o nouă civilizaţie elenă. A fost Grecia polis|oraşelor-state care stabilea colonii în Marea Mediterană, care rezista invaziilor perşilor şi a cărei cultură va fi baza civilizaţiei elene, după căderea imperiului lui Alexandru cel Mare (rege al Macedoniei).

Această cultură a avut o influenţă majoră asupra Imperiul Roman si romanilor, care deşi au reuşit să treacă de armata grecească decăzută în 168 î.Hr, au fost cuceriţi ei înşişi de civilizaţie. Pe când era o provincie a Imperiului Roman, Grecia domina cultura Mediteranei de est, iar când imperiul s-a împărţit în 2, Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin, cu centrul la Constantinopol, a primit o natură grecească. Din secolul IV până în secolul XV, Imperiul Bizantin a supravieţuit atacurilor din vest şi din est, până când pe 29 mai 1453, Constantinopulul a căzut în faţa otomanilor.

Domnia otomană se va păstra până în 1821 când grecii îşi declară independenţa. După încheierea Războiul Grec de Independenţă în 1828, Grecia alege calea unei monarhii, înfiinţându-se Regatul Greciei (1833). În secolul XIX şi la începutul secolului XX, Grecia încearcă să-şi însuşească populaţia vorbitoare de greacă din Imperiul Otoman, crescând încetul cu încetul în teritoriu şi populaţie, până în 1947, când ajuge la mărimea sa de astăzi.

După cel de-Al Doilea Război mondial, Grecia a trecut printr-un război civil ce a durat până în 1949, după care a aderat la NATO în 1952. Pe 21 aprilie 1967 armata a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, formând aşa-numitul Regim al Coloneilor. În 1973 regimul a abolit monarhia greacă. Problema Ciprului a dus la prăbuşirea dictaturii militare în 1974 şi la stabilirea unei republici democratice în 1975, după un plebiscit (sau referendum). Grecia a aderat la UE în 1981 şi a adoptat euro ca monedă în 2001 (vezi Monedele euro greceşti).

Geografie

Harta Greciei

Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri şi peninsule (Peloponezul, o peninsulă legată de continent prin istmul Corint) şi o parte insulară (aproximativ 3 000 de insule în Marea Egee, Marea Ionică şi Marea Mediterană). Insulele cele mai importante sunt Creta, Rodos, Corfu şi grupele Dodecaneze şi Ciclade. Grecia are aproximativ 15 000 km de coastă. Relieful se caracterizează prin predominarea masivelor muntoase, dispuse sub forma unor aliniamente paralele; acestea continuă de fapt şirul Alpilor Dinarici din centrul Peninsulei Balcanice. Principalul şir montan îl reprezintă Munţii Pindului, care traversează partea centrală a Greciei. Cea mai mare altitudine se întâlneşte însă spre Marea Egee, Muntele Olimp - 2 971 m.

Economie

Grecia are o economie capitalistă cu un sector public ce asigură aproximativ 40% din PIB. PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă monentan cel puţin 75% din nivelul economiilor fruntaşe din zona euro. Turismul asigură 15% din venitul intern brut. Imigrantii reprezinta aproape o cincime din forţa de muncă, aceasta fiind repartizată în mare parte în agricultură şi în munca necalificată. Grecia este o beneficiară majoră de ajutor de la Uniunea Europeană, acesta find egal cu 3,3 % din Venitul brut anual. Economia grecească a crescut cu aproximativ 4% pe an în perioada 2003 – 2007, datorită în parte cheltuielilor cu infrastructura legate de Jocurile Olimpice de la Atena din 2004 dar şi datorită disponibilităţii creditului, care a susţinut niveluri record ale cheltuielilor consumatorilor. Dar creşterea a scăzut cu 2,8% în 2008 ca rezultat al crizei financiare mondiale şi a înăspririi condiţiilor de acordare a creditelor. Grecia a violat Pactul de Creştere şi Stabilitate al Uniunii Europene ce urmărea ca deficitul bugetar sa fie sub 3%, dar a într-unit acest criteriu în perioada 2007-2008. Datoria publică, inflaţia şi şomajul sunt deasupra zonei euro, dar au o tendinţă negativă. Datoria externă: este de 371.5 miliarde de dolari pentru anul 2008 conform CIA “The world Factbook” actualizat la 14 mai 2009.

Demografie

Pe lângă vorbitorii de greacă există şi câteva limbi vorbite de minorităţi.

Cele mai importante limbi ale minorităţilor sunt:

albaneza

aromâna (în Grecia centrală, cca. 100.000 vorbitori activi din grupa aromânilor, sau chiar a vlahilor, cca. 300.000 de vorbitori activi)

bulgara (30.000)

macedoneana

turca, în Tracia

Aproximativ 95% din populaţie aparţine Bisericii Ortodoxe Greceşti. Această Biserică cunoaşte o influenţă importantă asupra formării grecilor ca adulţi. Pe lângă ortodoxism, în Grecia există şi comunităţi musulmane, catolice, protestante sau iudaice.

Cultura Greciei

Grecia este adesea considerată ca fiind leagănul civilizaţiei europene. Oraşul Atena a fost centrul cultural al lumii Greciei antice, iar Partenonul un simbol de durată al culturii Greciei şi a civilizaţiei europene.

Cultura Greciei a evoluat de-a lungul a mii de ani, având rădăcini puternice în civilizaţiile sale precursoare miceene şi minoene, continuând cu aşa-zisa civilizaţie a "Greciei clasice", influenţată şi puternic influenţând cultural Imperiul Roman, respectiv penetrând până în vremurile Renaşterii prin Imperiul Bizantin, pentru ca să renască după perioada dominaţiei Imperiului Otoman prin războiul purtat pentru cucerirea independenţei şi crearea statului modern grec.

Italia, oficial Republica Italiană (italiană Repubblica Italiana, numele scurt este identic) este un stat suveran european, amplasat la Peninsula Italică şi câteva insule la Marea Mediteraneană, cele mai importante fiind Sicilia şi Sardinia. Se învecinează cu Franţa la nord-vest, Elveţia şi Austria la nord şi Slovenia la nord-est. De asemenea înconjoară două enclave: San Marino şi Vatican şi are o exclavă numită Campione d'Italia pe teritoriul elveţian. Capitala Italiei este Roma.

Italia a fost un loc de origine al multor culturi europene, precum etrusci şi romani, şi al mişcarilor culturale moderne, cel mai notabil fiind Renaşterea. Roma este un sediu al Bisericii Romano-Catolice şi a fost pentru o perioadă lungă un centru al civilizaţiei occidentale.

Astăzi Italia este o republică democratică şi o ţară dezvoltată, ocupând a şaptea poziţie conform PIB-ului, a opta conform indicelui calităţii vieţii şi a douăzecea conform indicelui dezvoltării umane. Este un membru fundator al Uniunii Europene şi unul dintre membri ai G8, OTAN-ului, Consiliului Europei, Uniunii Europei Occidentale.

Politică

Constituţia Republicii Italiene din 1948 a stabilit un parlament bicameral, (Parlamento), consistând din Camera Depuataţiilor (Camera dei Deputati) şi Senat (Senato della Repubblica), o putere judiciară, şi una executivă (condusă de un prim ministru) (Presidente del Consiglio dei Ministri). Preşedintele republicii este ales pe 7 ani de către parlamentul reunit cu un contingent mic de delegaţi regionali. Preşedintele nominalizeză prim ministrul, care propune ceilalţi miniştri (care înainte erau aleşi de preşedinte). Consiliul de Miniştrii (în mod general, dar nu necesar este compus din membrii ai parlammentului) trebuie să păstreze secretele ambelor camere (Fiducia).

Camerele parlamentului sunt populare şi sunt alese în mod direct printr-un sistem mixt majoritar şi proporţional. Camera Deputaţiilor are 630 de membri. În plus faţă de cei 315 mebri aleşi, Senatul îi include şi pe foştii preşedinţi şi alte diverse persoane, conform prevederiilor constituţionale. Ambele camere sunt alese pentru maxim 5 ani, dar pot fi dizolvate înainte de expirarea termenului normal.

Sistemul judiciar italian este bazat pe dreptul roman modificat prin Codul napoleonic şi prin ultimele schimbări. O curte constituţională, Corte Costituzionale, care poate trece peste constituţionalitatea legilor, este o inovaţie post-Al Doilea Război Mondial.

Geografie

Italia constă în principal dintr-o peninsulă (poreclă Stivale-cizma) care se extinde în Marea Mediterană, unde împreună cu două mari insule, Sicilia şi Sardinia (Sardegna), creează diferite compartimente ale mării: Marea Adriatică la nord-est, Marea Ionică la sud-est, Marea Tireniană la sud-vest şi în final Marea Ligurică la nord-vest.

Munţii Apenini (Monti Appennini) din centrul peninsulei, merg spre est, unindu-se cu Alpii, care apoi formează un arc, închizând Italia în nord. Aici se află şi o lagună aluvionară mare, Laguna Pad-Veneţia, străbătută de Râul Pad şi de mulţi afluenţi ai săi, care curg dinspre Alpi, Apenini şi Dolomiţi. Alte râuri cunoscute sunt Tibrul (Tevere), Adige şi Arno.

Cel mai înalt vârf al Italiei este Mont Blanc (Monte Bianco) cu 4,807 m, dar Italia este mai ales asociată cu doi faimoşi vulcani: acum adormitul Vezuviu (Vesuvio) în apropriere de Napoli şi activul Etna în Sicilia.

Economie

Membra a grupului G8, Italia reprezenta a sasea economie in 2004, dupa Statele Unite, Japonia, Germania, Regatul unit al Marii Britanii si Franta. Italia are o economie industrială diversificată, cu un venit pe cap de locuitor apropiat unor ţări ca Franţa şi Regatul Unit. Economia capitalista rămâne divizată într-un nord industrial bine dezvoltat, dominat de companii private şi un sud agricultural, cu o rată a şomajului de 20%.

Majoritatea materiilor prime necesare industriei şi mai mult decât 75% din necesarul de energie este acoperit prin importuri. În decada trecută, Italia a urmărit o politică fiscală strânsă pentru a îndeplinii criteriile Uniuniilor economice şi monetare, beneficiind de o rată a inflaţiei scăzută care i-a permis alăturarea la Euro de la conceperea sa în 1999.

Performanţa economică italiană a rămas în urma parteneriilor săi europeni, guvernul actual iniţiind o serie de reforme pe termen scurt destinate îmbunătăţirii competivităţii şi a creşterii pe termen lung. S-a mişcat încet, totuşi, în implementarea reformelor.

• Listă de companii italiene

Demografie

Italia este în general o omogenitate lingvistică şi religoasă, totuşi, cultura sa, economia sa şi politica sa sunt diverse. Italia are a cincea densitate a populaţiei europene ca mărime, atingând 196 de oameni pe km². Grupurile minoritare sunt mici, cele mai mari fiind cel vorbitor de limba germană în Tirolul de Sud (1991: 287.503 germani şi 116.914 italieni) şi cel de limba slovenă lângă Trieste.

Alte grupuri minoritare cu limbi oficiale parţiale sunt cele franceze în Valle d'Aosta; cele sarde în Sardinia; cele ladine în Dolomiţi; şi cele friuliene în regiunea Friuli-Veneţia Giulia, toate patru limbi romanice. În plus există alte câteva minorităţi locale mici, ca şi cele vorbitoare de Limba occitană în sudul văii Piemontului; Limba catalană în oraşele Alghero şi Sardinia; Limba albaneză în anumite sate din Calabria şi Sicilia; şi de dialecte greceşti vechi în satele din Calabria.

Deşi Romano-Catolicismul este religia majoritară (85% din cetăţenii nou-născuţi sunt în mod normal catolici) uramtă de religia protestantă şi cea iudaică, dar este constatată şi o creştere a comunităţii musulmane imigrante.

Cultură

Italia este bine cunoscută pentru arta şi cultura sa, precum şi datorită nenumeratelor ei monumente, printre care se numără Turnul din Pisa şi Colosseumul roman, dar şi pentru mâncarea sa (pizza, pasta, s.a.m.d.), vin, stilul de viaţă, eleganţă, design, cinema, teatru, literatură, poezie, arte vizuale, muzică (mai ales de operă), sărbători, şi în general pentru gust.

Mişcările artistice ale Renaşterii şi barocului a apărut în Italia între secolele al 14-lea şi al 15-lea, respectiv la sfârşitul secolului al 16-lea, determinând o adevărată revoluţie artistică în Italia, mai întâi, în Europa ulterior şi apoi în întreaga lume.

Genurile literare care au înflorit în Italia, aşa cum sunt poezia lui Petrarca, Tasso şi a lui Ariosto, respectiv proza lui Dante, Boccaccio, Machiavelli şi a lui Castiglione, au exercitat o influenţă durabilă în dezvoltarea culturii vestice, la fel ca şi pictura, sculptura şi arhitectura, la care au contribuit artişti extraordinari ca Leonardo da Vinci, Raffaello, Botticelli, Fra Angelico şi Michelangelo.

Influenţa muzicală a compozitorilor italiani ai epocii baroce, precum Monteverdi, Palestrina şi Vivaldi s-a dovedit a fi remarcabilă. Mai târziu, în secolul al 19-lea, opera romantică italiană (gen muzical "inventat" de asemenea de italieni) a excelat datorită compozitorilor Gioacchino Rossini, Giuseppe Verdi şi Giacomo Puccini.

Artiştii, scriitorii, regizorii, arhitecţii, compozitorii şi designerii contemporani italieni contribuie semnificativ la cultura vestică.

Fotbalul este principalul sport naţional. Italia a câştigat Cupa Mondială de Fotbal de patru ori: în 1934, 1938, 1982 şi 2006. Seria A a campionatului italian de fotbal a dat unii dintre cei mai buni jucători de fotbal la nivel mondial. Cele mai cunoscute echipe sunt A.C. Milan şi Inter Milano FC din Milano, A.S. Roma şi S.S. Lazio din Roma, Juventus din Torino şi Fiorentina din Florenţa.

• Lista italienilor celebri
• Cinematografia italiană
• Muzica italiană

Regatul Spaniei sau Spania este o ţară situată în sud-vestul Europei, membră a Uniunii Europene. În nord-est se învecinează cu Franţa şi Andora de-a lungul Munţilor Pirinei. Face parte din Peninsula Iberică împreună cu Portugalia şi Gibraltar, având de asemenea două arhipelage, situate unul în Marea Mediterană (Insulele Baleare) şi celălalt în Oceanul Atlantic (Insulele Canare). De asemenea, de Spania aparţin două mici teritorii din nordul Africii (care includ oraşele autonome Ceuta şi Melilla), precum şi enclava Llivia din Pirinei.

După sfârşitul regimului Franco în 1975, Spania a devenit o monarhie şi o monarhie constituţională în 1978 când o nouă constituţie a fost adoptată.

Etimologie

Numele „Spania” este derivat din „Hispania”, numele în latină cu care romanii se refereau la toată peninsula, şi pe care l-au preluat din grecul „Hispanía” (accent pe „i”, ca şi în cazul „României”), utilizat de către Artemidor din Efes (sec.I î.Hr.), autorul celei mai vechi hărţi a Occidentului, în care descrie amănunţit Hispania romană.

Originea termenului „Hispania” este atribuit fenicienilor, prima civilizaţie non-iberică, care a ajuns în peninsulă pentru a-şi extinde comerţul şi care a fondat, între altele, oraşul activ cel mai vechi din Occident. În limba lor punică l-au numit Isephanim, „Coastă de iepuri”. Iepurii se găseau şi încă se găsesc în abundenţă în Andaluzia, iar unele monede bătute în epoca lui Hadrian reprezentau personificarea Hispaniei ca o doamnă aşezată, cu un iepure la picioarele ei.

Geografie

Teritoriul de bază al Spaniei este dominat de platouri înalte şi de lanţuri muntoase ca şi Pirineii şi Sierra Nevada. Din acesti munţi izvorăsc mai multe râuri importante, precum Tagus, Ebro, Duero, Guadiana şi Guadalquivir. De-a lungul coastelor se găsesc câmpii aluvionare, din care cea mai mare este Guadalquivir în Andaluzia. Spania se invecineaza la est cu Marea Mediterană (conţinând Insulele Baleare), la vest cu Oceanul Atlantic, unde se găsesc, pe coasta Africană, Insulele Canare.

Clima Spaniei este în principal temperată şi mediteraneană; există veri calde în interior, mai degrabă cu condiţii moderate şi înnorate pe coastă. Iernile sunt înnorate şi reci în interior, regiunile de pe coastă fiind relativ temperate.

Mediul înconjurător

În Spania, emisiile de CO2 au crescut ,din anul 1996 indicele a crescut , Spania nereuşind să respecte Protocolul de la Kyoto în legătură cu emisiile de gaze cu efect de seră. Rapoartele despre mediul înconjurător au apărut datorită recomandărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Spania este afectată de un fenomen de accentuare a secetei , între anii 1880-2000, mai mult de jumătate din aceşti ani fiind foarte secetoşi. În anii '80, şapte ani au fost desemnaţi ca fiind secetoşi sau foarte secetoşi, iar în anii '90, cinci ani au primit acelaşi calificativ.

Economia capitalistă mixtă a Spaniei suportă un PIB care pe o bază per capita reprezintă 80% din cel al economiilor vest-europene. Guvernul său de centru-dreapta a lucrat cu succes pentru a câştiga aderarea la primul grup de ţări ce au lansat moneda unică1 ianuarie, 1999. Administraţia lui Jose Maria Aznar a continuat să advoce liberalizarea, privatisation, şi deregularea economiei şi a introdus unele reforme pentru taxe în final. Şomajul a scăzut vizibil sub administraţia lui Aznar, dar rămâne una din cele mai mari rate din Uniunea Europeană, la 13%. Guvernul încearcă să facă progrese viitoare în schimbarea legilor de munca şi reformare schemelor de pensie, care sunt cheia susţinerii atât a avansării economiei interne a Spaniei, cât şi a competitivităţii externe într-un mediu cu o monedă unică.

Demografie

Se poate spune că Spania este compusă din multe naţii dar a adoptat cultura castiliană ca să fie cea spaniolă, deşi există o creştere a recunoaşterii a altor naţionalităţi înăuntrul ţării, ca şi a celei başte.

Patru limbi importante sunt vorbite în Spania, care sunt limbi oficiale în anumite regiuni:

• spaniola (castellano sau español), limbă oficială în întreaga Spanie.
• catalana (català sau valencià) în Catalonia (Catalunya), Insulele Baleare (Illes Balears), şi părţi ale comunităţii autonome Valencia (València, unde limba este denumită valenciană).
• basca (euskara) în Ţara bascilor (Euskadi), şi părţi din Navarra.
• galiciana (galego) în Galicia (Galiza).

Catalana, galiciana şi castiliana, mai comun denumită "spaniolă", sunt descendente ale limbii latine şi au propriile lor dialecte; există de asemenea şi alte dialecte romanice, ca şi asturiana sau Bable în Asturias şi părţi din León, aragoneza în o parte din Aragón, şi araneza (o variantă gascono-occitană) în Val d'Aran la nord-vest de Catalonia. Spaniola vorbită în Americi este descendentă a dialectului spaniol vorbit în sud-vestul Spaniei.

Numărul imigranţilor în Spania a explodat în ultimii zece ani, ajungând de la 500.000 în 1996 la circa 4,5 milioane în 2008, la o populaţie de 45 de milioane. În această perioadă, ţara a cunoscut o creştere economică puternică.

Economie.

Economia capitalistă mixtă a Spaniei suportă un PIB care pe o bază per capita reprezintă 80% din cel al economiilor vest-europene. Guvernul său de centru-dreapta a lucrat cu succes pentru a câştiga aderarea la primul grup de ţări ce au lansat moneda unică europeană pe 1 ianuarie, 1999. Administraţia lui Jose Maria Aznar a continuat să advoce liberalizarea, privatisation, şi deregularea economiei şi a introdus unele reforme pentru taxe în final. Şomajul a scăzut vizibil sub administraţia lui Aznar, dar rămâne una din cele mai mari rate din Uniunea Europeană, la 13%. Guvernul încearcă să facă progrese viitoare în schimbarea legilor de munca şi reformare schemelor de pensie, care sunt cheia susţinerii atât a avansării economiei interne a Spaniei, cât şi a competitivităţii externe într-un mediu cu o monedă unică.

Republica Federală Germania ,
denumită colocvial Germania , este un stat în Europa Centrală. Face parte din organizaţii internaţionale importante precum Consiliul Europei (1951), OCDE, Uniunea Vest-Europeană (1954), NATO (1955), Uniunea Europeană (1957), ONU (1973), OSCE şi din zona euro.

Geografia

Suprafaţa totală a teritoriului ţării este de 357.021 km², relieful fiind preponderent muntos.

Germania are o climă temperată, cu o temperatură medie anuală de 9 °C. Temperatura medie în ianuarie variază de la -6 °C până la +1 °C (în funcţie de localitate şi altitudinea ei), în timp ce temperatura medie a lunii iulie variază între 16 şi 20 °C. Precipitaţiile sunt mai mari în sud, unde se înregistrează 1.980 mm pe an, majoritatea sub formă de zăpadă.

Capitala Germaniei este Berlin.

Papi germani

În total au existat opt papi germani:

• Grigore al V-lea (996-999) (numele laic: Bruno von Kärnten).
• Clement al II-lea (1046-1047) (Suidger, Graf von Morsleben und Hornburg). Este îngropat în Domul din Bamberg.
• Damasus al II-lea (1048) (Poppo von Brixen).
• Leon al IX-lea (1049-1054) (Bruno Graf von Egisheim-Dagsburg). A contribuit la declanşarea Marei Schisme din 1054.
• Victor al II-lea (1055-1057) (Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg).
• Ştefan al IX-lea (1057-1058) (Friedrich Herzog von Lothringen).
• Adrian al VI-lea (1522-1523) (Adriaan Florisz Boeyens).
• Benedict al XVI-lea (2005-) (Joseph Alois Ratzinger).

Guvernul şi politica de stat

Din punct de vedere constituţional Germania este o democraţie republicană federală. Forma de guvernământ este parlamentară, în care şeful guvernului = cancelarul este ales de către parlament (mai exact de către Bundestag) şi confirmat de către preşedintele statului. Deşi cancelarul deţine cele mai puternice competenţe politice, în ierarhia protocolară el se află abia pe locul 3, după preşedintele statului şi preşedintele Bundestag-ului.

Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către Bundestag (prima cameră a parlamentului german, în traducere aproximativă "parlamentul federal") pe o perioada de 4 ani; el are dreptul de a numi şi elibera din funcţie pe miniştri, precum şi dreptul numit Richtlinienkompetenz, prin care formulează în linii mari sarcinile fiecărui ministru din cabinet. La rândul lor, membrii Bundestag-ului sunt aleşi de către cetăţeni la fiecare patru ani printr-un vot proporţional personalizat. La acest sistem de vot alegătorii dispun de 2 voturi, care pot fi date şi la partide diferite. Cu primul vot se hotărăşte după un sistem majoritar care anume candidat să reprezinte circumscripţia electorală respectivă în Bundestag (candidat ales direct); cu al doilea vot se alege, după un sistem proporţional, partidul dorit în Bundestag. Un candidat ales direct capătă în orice caz un loc în Bundestag, chiar şi atunci când aceasta duce la depăşirea numărului de locuri câştigate de partidul său.

A doua cameră a parlamentului german se numeşte Bundesrat (în traducere "sfatul federal") şi este formată din reprezentanţi ai celor 16 landuri federale.

Puterea judiciară are ca organ superior Bundesverfassungsgericht, care poate să dea ultima decizie peste toate actele legislative sau de administraţie.

Din 1998 şi pâna în iulie 2005 a fost la putere la nivelul Germaniei o coaliţie parlamentară aşa-numită Roşu-Verde, adică între Social-Democraţi (SPD) şi Verzi-Ecologişti (B90 / Die Grünen).

La 21 iulie 2005 preşedintele Horst Köhler a dizolvat parlamentul, ca urmare a votului de neîncredere pe care l-a primit cancelarul de atunci Gerhard Schröder (SPD) la 1 iulie în parlament.

Ca urmare, la 18 septembrie 2005 au avut loc alegeri federale anticipate, în urma cărora a venit la putere coaliţia guvernamentală "negru-roşu" dintre fracţiunile parlamentare CDU/CSU (creştini-democraţii) şi SPD.

La 23 mai 2009 preşedintele Horst Köhler a fost reales preşedinte pentru o perioadă de încă 5 ani.

Următoarele alegeri federale pentru Bundestag şi cancelar vor avea loc la 27 septembrie 2009.

Economia

Germania are cea mai mare economie naţională din Europa, a patra din lume ca PIB nominal, şi a cincea din lume în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, conform datelor din 2008^[7]. De la începuturile erei industriale, Germania a fost un lider, inovator şi beneficiar al unei economii din ce în ce mai globalizate. Germania este lider mondial în exporturi, exportând bunuri în valoare de 1,133 trilioane de dolari în 2006 (incluzând ţările din zona Euro), şi generează un surplus comercial de 165 de miliarde^[8]. Sectorul servicii contribuie cu aproximativ 70% la PIBul total, sectorul industrie cu 29,1%, şi sectorul agricultură cu 0,9%. Majoritatea produselor sunt din domeniul ingineriei, în special automobile, instalaţii mecanice, metalurgie şi bunuri chimicale^[9]. Germania este cel mai mare producător de turbine de vânt şi tehnologia puterii solare din lume. Cele mai mari târguri şi congrese internaţionale de comerţ din fiecare an au loc în oraşe germane, cum ar fi Hanovra, Frankfurt şi Berlin^[10].

În topul celor mai mari 500 de companii listate la bursă, top organizat în funcţie de veniturile companiilor, există 37 de companii cu sediul în Germania. În 2007, cele mai mari dintre acestea erau Daimler, Volkswagen, Allianz (compania cea mai profitabilă), Siemens, Deutsche Bank (a doua companie ca rentabilitate), E.ON., Deutsche Post, Deutsche Telekom, Metro, şi BASF^[11]. Printre companiile cu cei mai mulţi angajaţi se numără Deutsche Post, Robert Bosch GmbH, şi Edeka^[12]. Branduri renumite la scară mondială sunt Mercedes Benz, SAP, BMW, Adidas, Audi, Porsche, Volkswagen şi Nivea.^[13]

Germania este o susţinătoare a integrării economice şi politice europene, iar politicile ei comerciale sunt din ce în ce mai mult determinate de acordurile dintre membrii Uniunii Europene şi de legislaţia europeană privind piaţa comună. Germania a adoptat moneda unică euro, iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt. Chiar şi după reunificarea Germaniei, din 1990, nivelul de trai şi veniturile anuale au rămas sensibil mai mari în fosta Germanie de Vest^[14]. Modernizarea şi integrarea economiei din estul Germaniei continuă să fie un proces de lungă durată, şi se prevede că acesta va dura până în 2019, transferurile anuale de la vest la est fiind de aproximativ 80 de miliarde de dolari. Rata şomajului a scăzut începând cu 2005, ajungând la cea mai scăzută cotă din ultimii 15 ani, 7,5%, în iunie 2008^[15]. Acest procentaj variază de la 6,2% în fosta Germanie de Vest, la 12,7% în fosta Germanie de Est. Fostul guvern, al cancelarului Gerhard Schröder, a iniţiat o serie de reforme privind piaţa de muncă şi instituţiile legate de bunăstarea publică, în timp ce actualul guvern a adoptat o politică fiscală restrictivă, şi a redus numărul de locuri de muncă din sectorul public.

Cultura şi ştiinţa

Contribuţiile germane la cultura mondială sunt numeroase. Germania a fost locul de naştere al unor renumiţi compozitori precum Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach, Johannes Brahms şi Richard Wagner; poeţi precum Johann Wolfgang von Goethe şi Friedrich Schiller; filosofi ca Immanuel Kant, Georg Hegel, Karl Marx sau Friedrich Nietzsche; de asemenea, oameni de ştiinţă de calibrul lui Albert Einstein sau Max Planck.

O mică selecţie de aspecte culturale specifice:

• Muzica Germaniei
• Bundesliga
• Oktoberfest

Franţa oficial Republica Franceză este o ţară situată în Europa de Vest (Franţa metropolitană), care cuprinde şi diverse insule şi teritorii situate în alte părţi ale planetei (Franţa de peste mări).

Dintre marile state europene, Franţa este cel mai vechi stat constituit în jurul unui domeniu regal, iniţial organizat în jurul regiunii Île-de-France a cărei capitală este Parisul. Franţa este membră a Consiliului Europei, membră fondatoare a Uniunii Europene, a zonei Euro şi a Spaţiului Schengen. Este de asemenea unul din membrii fondatori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite şi unul din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de securitate ONU. Face parte şi din Uniunea Latină, Organizaţia Internaţională a Francofoniei şi din G8.

Republica Franceză este un stat unitar fiind o democraţie organizată ca o republică semi-prezidenţială. Este o naţiune dezvoltată având cea de-a cincea economie mondială în 2008. Valorile pe care aceasta le apără şi de care se simte foarte ataşată sunt exprimate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului.

Din punct de vedere militar Franţa este membră a OTAN (din ale cărui structuri militare s-a retras în 1968 pentru a reveni parţial în 2002) şi este una din cele şapte ţări deţinătoare în mod oficial ale bombei atomice. Este considerată una dintre marile puteri de după cel de al Doilea Război Mondial.


Originea şi istoria numelui

Numele de Franţa provine de la denumirea latină Francia care înseamnă tărâmul Francilor. Francia desemna la origine o regiune din nordul Europei, populată, sau mai degrabă dominată de către poporul războinic germanic ce se numeau ei înşişi Franci. Astfel, Francia la origine nu avea o conotaţie geo-politică, ci mai mult geografică sau sociologică, similară cu termenele actuale Maghreb sau Balcani.

Termenul de franci desemnează cel mai probabil o ligă sau o confederaţie de popoare germanice instalate pe malul drept al Rinului, dincolo de frontierele Imperiului Roman care nu erau supuşi nici Imperiului şi nici unui alt popor mai important. Originea numelui de franci nu este clară existând mai multe ipoteze:

* cei mai mulţi specialişti considerând că provine din termenul frank în limbile proto-germanice ce înseamnă liber, legătura fiind aceea că, deoarece francii erau poporul conducător, ei erau oameni liberi. Totuşi, este foarte probabil ca termenul de „frank” să provină din denumirea tribului şi nu invers, deoarece varianta latină a termenului francus a apărut cu 200 de ani mai târziu decât prima apariţie a francilor.
* o altă origine posibilă este legată de termenul frankon care în limbile protogermanice defineşte un fel de topoare sau lăncii de aruncat folosite de către franci ca arme, şi pare a fi similar cu denumirea dată saxonilor după arma tradiţională a acestora numită seax. Cuvântul nu este foarte specific, deoarece este folosit de către Iulius Cezar pentru a identifica diverse triburi galice.
* regii Merovingieni pretindeau că sunt descendenţii unui trib ce a migrat din estul Europei şi a preluat numele în jurul anului 11 î.Hr. după numele unui şef numit Frankon sau Francio.
* o altă origine este că termenul francus provine din termenul latin frangere ce a frânge. Legătura cu francii este următoarea: în limba proto-francică exista termenul wrakjo (de la care provine termenul francez garçon - băiat) care avea sensul de soldat mic fiind diminutivul termenului wraker ce înseamnă soldat. Traducerea acestui din urmă în limba latină este pornind de la verbul frangere - francus cel care a rupt, distrugătorul, ucigaşul. Se presupune că acesta era termenul pe care îl foloseau pentru a se descrie soldaţii de elită de origine germanică a anumitor cohorte romane staţionate în extremitatea nordică a Imperiului. Aceştia, după pensionare se instalau pe malul drept al Rinului unde s-au organizat şi unde şi-au păstrat numele latin, ei fiind la originea francilor.

Poporul francilor era în principal un popor de războinici şi îşi alegea un şef numit Rex Francorum (Regele Francilor). Din perioada domniei lui Hugo Capet acest termen este folosit în mod strict pentru a face referire la Regatul Franciei. Din 1190 regele începând să poarte denumirea de Rex Francie ce devine mai târziu Roi de France (Regele Franţei).

Geografie.

Deşi marea parte a teritoriului francez (Franţa metropolitană; în franceză: la Métropole, sau France métropolitaine) se află în vestul Europei, Franţa este constituită şi din teritorii aflate în America de Nord, Caraibe, America de Sud, vestul şi sudul Oceanului Indian, nordul şi sudul Oceanului Pacific, şi Antarctica, aici însă suveranitatea este exercitată în Cadrul Tratatului Antarcticii.

Franţa metropolitană se întinde de la Marea Mediterană la Canalul Mânecii şi Marea Nordului şi de la Munţii Alpi şi Râul Rin până la Oceanul Atlantic. Datorită formei geometrice a teritoriului Franţei continentale, ţara este denumită colocvial ca Hexagonul (franceză: L'Hexagone). Se învecinează cu: Belgia (620 de km), Luxemburg (73 de km), Germania (450 de km), Elveţia (572 de km), Italia (515 km), Monaco (4,5 km), Andora (57 de km) şi Spania (650 de km). Franţa are frontiere cu Brazilia (700 de km), Surinam (520 de km)[6] şi o frontieră nematerializată cu Antilele Olandeze (10,2 km) în Insula Sfântul Martin.
Franţa, inclusiv toate teritoriile de peste mări

Franţa posedă o largă varietate de relief, de la câmpiile din nordul şi vestul ţării până la lanţurile muntoase din sud (Munţii Pirinei) şi sud-est (Munţii Alpi), aceştia din urmă având cel mai înalt punct din vestul Europei, Mont Blanc (4.810 de metri). Mai există regiuni muntoase cum ar fi Masivul Central sau Munţii Vosgi, precum şi largi bazine ale unor râuri cum ar fi Loara, Ronul, Garonne şi Sena.

Suprafaţa totală a Franţei metropolitane este de 551.659 de km², Franţa fiind clasată astfel ca al 47-lea stat după suprafaţă. Suprafaţa totală, ce cuprinde toate regiunile, colectivităţile şi teritoriile de peste mări, este de 674.843 de km², ceea ce reprezintă 0,45% din suprafaţa totală a uscatului de pe Pământ. Zona Economică Exclusivă a Franţei o clasează pe aceasta pe locul al doilea, după Statele Unite şi înaintea Australiei cu o suprafaţă totală de 11.035.000 de km², ceea ce reprezintă 8% din totalul Zonelor Economice Exclusive[7].

Împărţire administrativă

Franţa este divizată din punct de vedere adminisatrativ în 26 de regiuni: 22 se găsesc în cadrul Franţei metropolitane (21 situate în partea continentală plus Corsica), iar patru sunt regiuni de peste mări. Aceste 26 de regiuni se subdivid în 100 de departamente fiecare având asociat un cod ce îndeplineşte o serie de funcţii administrative, spre exemplu primele cifre din codul poştal, parte a numerelor de înmatriculare, etc. Patru dintre aceste departamente, departamentele de peste mări, sunt simultan regiuni de peste mări dar sunt parte integrantă a Franţai şi a Uniunii Europene. Departamentele se subdivid şi ele în 342 de arondismente alcătuite din 4.035 de cantoane şi 36.682 de comune. Trei comune, Paris, Lyon şi Marsilia sunt subdivizate la rândul lor în arondismente municipale.

Regiunile, departamentele, şi comunele sunt cunoscute drept "colectivităţi teritoriale" (collectivités territoriales), deţinînd ca atare consiliu şi executiv propriu, în timp ce arondisementele şi cantoanele sunt doar diviziuni administrative.

Pe lângă cele 26 de regiuni şi 100 de departamente, Republica Franceză este alcătuită şi din cinci colectivitaţi de peste mări, din care Noua Caledonie are un statut special, şi trei teritorii speciale nelocuite. Colectivităţile şi teritoriile de peste mare sunt părţi ale Republicii Franceze, dar nu fac parte din UE. Teritoriile din Pacific continuă să folosească francul CFP, al cărui valoare este raportată la euro. În contrast, cele patru regiuni şi departamente de peste mare, foloseau francul francez, iar acum folosesc moneda euro.

Franţa mai are sub control un număr de insule nelocuite în Oceanul Indian şi în Oceanul Pacific: Bassas da India, Clipperton, Europa, Glorioso, Juan de Nova, Tromelin.

Economie

Economia Franţei este o combinaţie de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioane companii înregistrate) şi de importante (dar în scădere) intervenţii ale guvernului care păstrează o influenţă puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul acţionar la numeroase societăţi considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, construcţii de aeronave, etc.). Totuşi guvernul a început să îşi relaxeze controlul asupra anumitor sectoare şi a început să vândă o parte din acţiunile sale la anumite companii cum ar fi France Télécom, Air France, precum şi numeroase societăţi din domeniul asigurărilor, finanţelor şi din industria apărării.

Franţa este membră din G8, grupul celor mai industrializate naţiuni, fiind considerată în 2005 ca cea de a şasea economie mondială după Statele Unite, Japonia, Germania, China şi Regatul Unit. Franţa este una dintre cele 11 ţări din Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1 ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul Francez la începutul anului 2002.

Conform Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 2004 Franţa a fost cel de al 5-lea exportator mondial şi cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate. În 2003 Franţa a fost cel de al doilea recipient de investiţii străine direct dintre ţările OCDE cu 47 miliarde dolari înaintea Statelor Unite, Japoniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar companiile franceze au investit în acelaşi an 57,3 miliarde dolari, Franţa fiind astfel al doilea cel mai important investitor direct dintre ţările OECD, după Statele Unite. În 2005 raportul OCDE asupra ţărilor G7 clasa Franţa pe primul loc în ceea ce priveşte productivitatea (măsurată ca PIB per oră lucrată). [8] În 2004, PIB-ul per oră lucrată în Franţa era de 47,7 dolari, mai mult decât în Statele Unite(46,3$), Germania (42,1$), Regatul Unit (39,6$) sau Japonia (32,5$).[9]
La Défense, Paris este principalul centru al economiei franceze.

În ciuda acestor cifre, PIB-ul per locuitor în Franţa este semnificativ mai mic decât cele din alte state din OECD, fiind comparabil cu cel al ţărilor dezvoltate din UE, situat la aporximativ 30% din cel al Statelor Unite. Motivul este faptul că procentajul populaţiei franceze în activitate este mai mic decât cel din alte ţări, astfel încât PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic, în ciuda productivităţii ridicate. Dintre ţările OECD Franţa are unul dintre cele mai mici procente de populaţie lucrătoare cu vârtsta între 15 şi 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, faţă de 80% în Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% în SUA şi 71% în Germania.[10] Acest fenomen se datorează şomajului relativ important: 9% din populaţia activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile şi ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pentru ca angajaţii din anumite domenii să poată ieşi la pensie mai repede.

Mulţi economişti consideră că principala problemă a economiei franceze nu este productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din populaţia activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta susţin că orele de muncă scurte şi greutatea de reformare a pieţei muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga menţionează lipsa politicilor guvernamentale de creare a justiţiei sociale. Încercări recente ale guvernului de a modifica piaţa de muncă pentru tineri pentru a combate şomajul s-au lovit în anul 2006 de o rezistenţă importantă manifestată prin proteste ample.

Cu peste 75 milioane de turişti străini în anul 2003, Franţa este clasată ca prima destinaţie turistică din lume. La aceasta se adaugă procentul important de francezi ce îşi petrec vacanţele în diferite regiuni ale ţării. Atractivitatea turistică se explică prin marea varietate de puncte de interes şi prin numărul lor foarte mare la care se adaugă diversitatea peisajelor, bogăţia patrimoniului şi climatul temperat precum şi facilităţilor de acces şi a infrastructurii turistice şi de transport foarte bine dezvoltate. Parisul şi împrejurimile sunt destinaţiile cele mai importante, urmate de Castelele de pe Valea Loarei, Mont Saint-Michel, Coasta de Azur şi staţiunile montane din Alpi, pentru a enumera doar cele mai prestigioase destinaţii. În anul 2003 turismul a reprezentat 6,6% din PIB şi a angajat aproximativ 700.000 persoane în activităţi direct legate de acesta.

Franţa are o importantă industrie aerospaţială reprezentată de concernul european Airbus şi este singura putere europeană (în afară de Rusia) care are propria sa bază de lansare de rachete spaţiale (Centre Spatial Guyanais). Franţa este de asemenea cea mai independentă ţară din punct de vedere engergetic dintre ţările Europei de Vest datorită investiţiilor importante în domeniul energie nucleare, lucru care face din Franţa unul dintre cei mai mici producători de gaze cu efect de seră dintre cele mai industrializate naţiuni din lume. Peste 80% din nevoile de energie electrică ale ţării sunt produse de centrale nuclearo-electrice (86,9% în 2005).[11]

Procentajul mare de terenuri fertile, cumulate cu utilizarea tehnologiilor moderne şi importantele subvenţii europene (aproximativ 14 miliarde dolari) au făcut din Franţa principalul producător şi exportator agricol din Europa şi al doilea exportator mondial de produse agro-alimentare după Statele Unite. Cu toate acestea, datorită înaltului nivel de tehnologizare, sectorul primar al industriei nu ocupă decât 4% din populaţia activă. Principalele produse de export sunt grâul, păsăret, produse lactate, carne de vită şi porc precum şi renumitele vinuri franţuzeşti.

Transport

Infrastructura de transport este foarte bine dezvoltată cu un număr mare de kilometri de cale ferată, autostrăzi şi drumuri naţionale şi peste 400 de aeroporturi.

Reţeaua de cale ferată are peste 30.000 km cu ecartament standard de 1.435 mm din care peste 14.000 km sunt electrificaţi. Franţa este renumită pentru sistemul de trenuri TGV ce pot circula, pe linii dedicate, cu viteze comerciale de până la 320 km/h. Există conexiuni cu toţi vecinii săi, (cu excepţia Andorei care nu posedă sistem de cale ferată), inclusiv cu Regatul Unit prin intermediul Tunelului Canalului Mânecii. Numeroase oraşe dispun de sisteme de trenuri suburbane (RER şi Transilien în Paris) şi metrou, unele dintre ele fiind de tip VAL automate. De asemenea în marile oraşe tramvaiul a început să fie din ce în ce mai prezent, după ce, în anii 1960 majoritatea liniilor au fost defiinţate.

Reţeaua rutieră are peste 890.000 km drumuri publice, marea majoritate asfaltate, din care reţeaua de autostrăzi are peste 10.000 km, majoritatea fiind cu taxă şi unele sunt operate de companii private. De asemenea există o reţea bine dezvoltată de drumuri naţionale, de peste 30.000 km, care leagă principalele oraşe. Piaţa auto este dominată de producătorii interni cum ar fi Renault (27% din piaţa auto în 2003), Peugeot (20,1%) şi Citroën (13.5%).[12] De asemenea, cu 70% din maşinile nou vândute în 2004, utilizarea motoarelor de tip diesel devine alegerea preferată, înaintea benzinei sau a GPL-ului.[13]

Din cele 478 aeroporturi franceze, 176 sunt aeroporturi cu piste pavate, cel mai mare fiind Aeroportul Internaţional Charles de Gaulle în apropierea Parisului. Air France este compania naţională, în curs de privatizare, parte a concernului Air France-KLM, care este cea de a treia companie mondială de transport aeronautic. Până în Secolul XIX transportul fluvial era foarte dezvoltat, existând în continuare peste 14.000 km de canale şi cursuri de apă navigabile, din care peste 6.000 km sunt foarte dens navigate. Există numeroase porturi, Le Havre, Saint-Nazaire, Bordeaux şi Marsilia fiind printre cele mai importante.

Demografie

Franţa avea o populaţie de 62.998.773 locuitori la data de 1 ianuarie 2006, din care 61.166.822 erau în Franţa metropolitană[14], ceea ce corespunde la aproximativ 1% din populaţia mondială. Din 1801 s-a organizat, la intervale regulate câte un recensământ naţional general, din 2004 acesta devenind permanent.

Creşterea demografică înregistrată de Franţa este una dintre cele mai dinamice din Europa şi este datorată unui nivel al natalităţii superior mediei europene şi unui sold migrator pozitiv (aproximativ 100.000 persoane anual). În ceea ce priveşte fecunditatea, aceasta se clasează printre primele în Europa, cu 2,01 copii per femeie în anul 2006; doar Albania, Muntenegru şi Islanda având indici de fecunditate mai mari. În plus, datorită creşterii speranţei de viaţă, se înregistrează o creştere a proporţiei de persoane în vârstă, fenomen cunoscut sub numele de pappy boom şi este datorat ajungerii la vârsta a treia a generaţiei baby boom din anii 1950.

Limba franceză este singura limbă oficială din 1992, astfel că Franţa este singura ţară din Vestul Europei (cu excepţia microstatelor) care are o singură limbă recunoscută oficial. Cu toate acestea, în Franţa se voresc 77 limbi regionale [15] care nu au nici un statut oficial, dar în ultima vreme au început să fie predate în unele şcoli. Alte limbi străine, cum ar fi limba portugheză, limba italiană, limba arabă şi altele, sunt vorbite de diferitele colectivităţi de imigranţi.

Cultură

Cultura franceză este bogată, diversificată şi veche, şi reflectă culturile sale regionale şi influenţa numeroaselor valuri de imigraţie de-a lungul timpului. Parisul, capitala sa, numit şi Oraşul Luminilor (în franceză la Ville lumière), a fost de-a lungul timpului un important centru cultural, găzduind artişti de diverse origini, fiind actualmente oraşul care adună cel mai mare număr de situri cu un caracter cultural din lume (muzee, plate, clădiri şi altele). În plus, aceste situri sunt consacrate unei mari varietăţi de teme.

Locul de naştere al cartezianismului şi al Secolului Luminilor, cultura franceză a lăsat moştenire lumii limba diplomaţilor, o anumită concepţie universală asupra omului (uneori considerată franco-centristă), numeroase realizări tehnice şi medicale şi o artă de a trăi ancestrală. Locul de naştere al cinematografiei şi un susţinător fervent al excepţiei culturale, Franţa a dezvoltat o industrie cinematografică de calitate, una dintre puţinele industrii cinematografice europene ce pot rezista maşinii hollywoodiene.

Cultura franceză este unul dintre principalele liante ale Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei care reuneşte diversele ţări care au afinităţi culturale şi care au fost puternic influenţate, de-a lungul timpului, de cultura franceză.

Cultura franceză este reprezentată de:

* sculptură:
* pictură:
* arhitectură:
* muzică:
* literatură:
* cinema:
* bucătărie:

Rusia , sau Federaţia Rusă , este o ţară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa şi Asia. Cu o suprafaţă de 17.075.200 km², Rusia este cea mai întinsă ţară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua ţări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta ţară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia şi Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia şi Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile. (Vezi şi: Disputa Insulelor Kurile).

În timpul Uniunii Sovietice, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o ţară independentă şi un membru cu o mare influenţă în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, ţara s-a numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbuşirea URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populaţiei şi producţiei industriale ale Uniunii Sovietice una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbuşirea URSS, rolul a Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult în comparaţie cu cel al URSS. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populaţia a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetăţeni, ajungând la cifra de 143 de milioane de oameni.


Geografia şi clima

Federaţia Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părţi nordice a supercontinentului euroasiatic. Deşi în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor arctice şi subarctice, aici este mai puţină populaţie, activitate economică şi varietate fizică decât în alte ţări. Marile întinderi din partea de sud a acestor regiuni cuprind o mare varietate de privelişti şi tipuri climatice. Cea mai mare parte a pământurilor ruseşti din această zonă are climat continental şi arctic. Rusia este cea mai rece ţară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5 °C (22°F). Pentru comparaţie, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2 °C (34 °F), iar cea corespunzătoare din Suedia este de 4 °C (39 °F), deşi mai trebuie spus că marea varietate a climatelor din Rusia face aceste comparaţii mai puţin edificatoare.

Cea mai mare parte a ţării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt, în mod predominant, stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri şi cu tundră pe coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia şi Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei. Lanţurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, aşa cum sunt: Munţii Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia şi Europa); Munţii Altai; Munţii Verhoiansk şi vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munţii Ural, un lanţ muntos care se întinde de la nord la sud şi care împarte în mod convenţional Eurasia în două continente, cel european şi asiatic.

Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic şi a celui Pacific, ca şi de-a lungul unor mări închise sau semiînchise, precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule ruseşti sunt Novaia Zemlia şi Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile şi Sahalin. (Vezi şi Lista insulelor ruseşti ).

În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime şi/sau ca debit din lume. Pentru mai multe amănunte vezi şi Râurile Rusiei.

Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga şi Lacul Onega. (Vezi şi Lista lacurilor ruseşti ).

Frontierele
Harta Federaţiei Ruse

Cea mai simplă descriere a Rusiei este aceea de mare întindere continentală, cu litoral vast şi cu un număr de insule adiacente şi o exclavă (în colţul sud-estic al Mării Baltice).

Frontierele şi litoralul, începând din nord-est, în sens trigonometric, sunt:

* frontierele cu Norvegia şi Finlanda;
* un litoral scurt la Marea Baltică, cu portul Sankt Petersburg, din Finlanda până în Estonia;
* frontierele cu Estonia, Letonia, Belarus şi Ucraina;
* litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia;
* frontierele cu Georgia şi Azerbaidjan;
* litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan;
* frontierele cu Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China şi Coreea de Nord.

Litoralul foarte întins permite accesul Rusiei la toate mările lumii şi legături cu toate naţiunile maritime şi la toate strâmtorile:

* prin nordul Pacificului:
o la Marea Japoniei (cu ţărmul de vest al Sahalinului),
o la Marea Ohoţk (cu ţărmul estic al Sahalinului şi cu Insulele Kurile şi
o la Marea Bering.
* prin Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov (Micul Diomede) este separată de numai câţiva kilometri de apă de insula Marele Diomede aparţinând statului Alaska din SUA),
o la Oceanul Arctic, care include:
+ Marea Ciukci (cu Insula Wrangel),
+ Marea Siberiei Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk),
+ Marea Laptev,
+ Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlia),
+ Marea Barenţ (cu insulele Teritoriul Franz-Josef, portul Murmansk, unde Marea Albă înaintează adânc în continent).

Enclava este constituită de Regiunea Kaliningrad şi are frontiere cu:

* Polonia la sud şi
* Lituania la nord şi est şi are litoral la
* Marea Baltică.

Porturile litoralului rusesc al Mării Baltice şi Mării Negre au acces mai restrâns la alte mări decât în cazul Oceanului Pacific şi Arctic, dar aceasta nu le scade importaţa. Marea Baltică asigură un acces imediat la porturile altor nouă ţări şi între Rusia continentală şi exclava Kaliningrad. Prin strâmtorile dintre Danemarca şi Suedia, Marea Baltică este legată de Marea Nordului şi oceanele din nordul şi vestul acesteia din urmă. Marea Neagră oferă posibilitatea accesului imediat la porturile altor cinci ţări şi, prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor şi portul Istambul, asigură legătura cu Marea Mediterană, iar mai departe, prin Canalul Suez şi Strâmtoarea Gibraltar, către oceanele Indian şi Atlantic. Marea Caspică, cel mai întins lac cu apă sărată, este o mare închisă, fără acces la Oceanul Planetar.

Federaţia Rusă se întinde pe şapte fuse orare.

Oraşe

Conform statisticilor valabile în 2005, Rusia are 13 oraşe cu peste 1 milion de locuitori, (lista începe de la cel mai mare la cel mai mic):

* Moscova,
* Sankt Petersburg,
* Novosibirsk,
* Ekaterinburg,
* Nijni Novgorod,
* Samara,
* Omsk,
* Kazan,
* Celiabinsk,
* Rostov pe Don,
* Ufa,
* Volgograd şi
* Perm.



Economia

La mai mult de un deceniu de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă, în continuare, să edifice o economie de piaţă funcţională şi să atingă o creştere economică mai ridicată.

După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia, în 1997, arătând influenţele economiei de piaţă. Totuşi, în acel an, criza financiară asiatică a culminat în august, în Rusia, cu deprecierea rublei. Au urmat creşterea datoriei publice şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat.

În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile şi a stimulat exporturile. În 1999-2005, creşterea produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creşterii preţului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar şi creşterii producţiei industriale. În momentul de faţă, Rusia are un excedent comercial uriaş, datorat barierelor protecţioniste la importuri şi corupţiei locale care împiedică intreprinderile mici şi mijlocii străine să importe produse ruseşti fără intermedierea firmelor locale.

Dezvoltarea economică a ţării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime din produsul intern brut, în condiţiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populaţia ţării.

Recenta refacere a economiei ţării datorată creşterii preţului ţiţeiului, împreună cu eforturile guvernamentale reînnoite în 2000 şi 2001 pentru ducerea la bun sfârşit a unor reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor şi oamenilor de afaceri în şansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziţie. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale şi cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând ţara vulnerabilă la variaţia preţurilor pe piaţa mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărirea pieţei interne.

Produsul intern brut se apropie de 1.200 milioane € în 2004, ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii şi a cincea a Europei. Dacă rata anuală de dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de aşteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziţia a doua în Europa, după cea a Germaniei, în numai câţiva ani.

La 1 aprilie 2006, rezervele internaţionale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ şi existau previziuni pentru creşterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârşitul anului şi la 300-400 miliarde $ la sfârşitul anului 2007.[1].

Cea mai mare provocare care se află în faţa guvernului Rusiei este modalitatea prin care pot fi încurajate şi dezvoltate întreprinderile mici şi mijlocii, în condiţiile unui sistem bancar tânăr şi lipsit de funcţionalitate, dominat de oligarhii ruşi. Numeroase bănci sunt deţinute de oligarhi locali, care folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-şi finanţa numai propriile afaceri.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Mondială au încercat să iniţieze practici bancare normale prin intermediul investiţiilor de capital şi al dividentelor, dar succesul a fost limitat.

Printre problemele economiei Rusiei se numără şi dezvoltarea inegală a regiunilor ţării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv, nivelul de viaţă din zona metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate ţări europene, cea mai mare parte a ţării, în special în zonele rurale şi ale populaţiilor minoritare din Asia, a rămas puternic în urmă. Dezvoltarea economică se face sesizabilă şi în alte câteva mari oraşe precum Sankt Petersburg, Kaliningrad şi Ecaterinburg, ca şi în zonele rurale adiacente.
Universitatea de stat din Tomsk.

Încurajarea investiţiilor străine este, de asemenea, o provocare, datorită barierelor legale, culturale, lingvistice şi anumitor particularităţi politice ale ţării. În ultimul timp s-au înregistrat investiţii importante ale unor mari investitori europeni, favorizate de preţurile scăzute ale terenurilor şi forţei de muncă, ca şi de ratele de creştere mai ridicate decât în restul Europei. Nivelurile înalte de instruire şi de civilitate ale majorităţii populaţiei, inclusiv ale femeilor şi minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităţilor în curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine decât majoritatea celorlalte aşa numite ţări în curs de dezvoltare şi chiar mai bine decât unele ţări puternic dezvoltate.

Până acum, ţara a beneficiat de creşterea preţurilor la petrol şi gaze naturale şi a fost capabilă să-şi plătească cea mai mare parte a uriaşei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelalte sectoare este, încă, o mare problemă. Totuşi, din 2003, importanţa exporturilor de resurse naturale a început să scadă în balanţa economică, în timp ce piaţa internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creşterea volumului contrucţiilor şi de creşterea cererii pentru diverse bunuri şi servicii.

Arestarea bogatului om de afaceri Mihail Hodorkovski, sub acuzaţiile de fraudă şi corupţie, în legătură cu marea privatizare organizată în timpul mandatului preşedintelui Boris Elţîn, a făcut ca numeroşi investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea mai mare parte a uriaşelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziţionării industriilor statului la preţuri foarte scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului. Alte ţări şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva anumitor oameni de afaceri, deşi acţiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea masă a ruşilor sărăciţi.

În plus, câteva mari firme internaţionale investesc în Rusia. În conformitate cu statisticile Fondului Monetar Internaţional, în Rusia s-au investit direct aproape 26 de miliarde de dolari în 2001-2004, din care 11,7 miliarde de dolari numai în 2004.

Demografia

În ciuda numărului ridicat de cetăţeni, Rusia are o densitate a populaţiei foarte scăzută, datorată, mai înainte de orice, uriaşelor dimensiuni ale ţării. Densitatea populaţiei este mai ridicată în zona europeană a ţării, în zona Munţilor Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe ţărmul Pacificului, (aşa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând uşor către sud. Federaţia Rusă este căminul a peste 160 de grupuri etnice diferite şi popoare indigene. În conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, populaţia Rusiei se împarte astfel:

1. ruşi – 79,9% ;
2. tătari – 3,8%;
3. ucraineni – 2% ;
4. başkiri – 1,2%;
5. ciuvaşi – 1,1%;
6. ceceni – 0,9%;
7. armeni – 0,8%;



* restul de 10,3% sunt cei care nu şi-au declarat etnia ca şi alţii sub 0,1% sunt în ordine alfabetică:
o avari;
o azeri;
o belaruşi;
o buriaţi;
o calmîci
o chinezi;
o coreeni;

Letonia
este o ţară baltică în Europa de Nord. Capitala ţării este Rīga. Graniţa de vest a ţării o constituie Marea Baltică. În nord şi în sud, Letonia se învecinează cu Estonia şi respectiv Lituania, iar în est cu Rusia. Este membră a Uniunii Europene.

Patrimoniu mondial

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Letonia:

* Centrul vechi istoric din Riga (1997)
* Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Letoniei) (2005)

Lituania
este o ţară baltică în Europa de Nord. Capitala ţării este Vilnius. Graniţa de vest a ţării o constituie Marea Baltică. În nord se învecinează cu Letonia, în sud-est cu Belarus, în sud cu Polonia iar în sud-vest cu Rusia prin exclava sa Kaliningrad, obţinută în urma redefinirii multor graniţe în Europa la începutul perioadei numită a Cortinei de fier.

Peste 80% din populaţia Lituaniei este de etnie lituaniană şi vorbeşte lituaniana, înrudită cu limba letonă. Printre alţii aici locuiesc ruşi, polonezi şi bieloruşi.

Este membră a Uniunii Europene.
Patrimoniu mondial

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Lituania:

* Centrul vechi istoric din Vilnius (1994)
* Istmul Neringa (Courland) (2000)
* Situl arheologic de la Kernavė (2004)
* Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Lituaniei) 2005


Lituania – fost taram al castelelor de lemn

Ramasitele Lituaniei medievale
* Vilnius, Capitala culturala europeana in 2009
* Muzeele terorii
* Dealul Crucilor, cel mai misterios punct al Lituaniei
* Cand sa mergi in Lituania si cat te costa?

Lituania sarbatoreste, in 2009, un mileniu de la prima mentionare istorica a numelui sau. Pe 14 februarie 1009, o zi pe care azi am asocia-o, poate, cu Valentine’s Day, in manuscrisul medieval german Cronica din Quedlinburg se pomenea despre un arhiepiscop, Sfantul Bruno, ucis la granita dintre Lituania si Rutenia (stat care se intindea pana spre nordul actualului teritoriu al tarii noastre).

Cu aproape o mie de ani in urma, societatea lituaniana avea un profund caracter militar. Locuitorii acestor tinuturi si-au construit sute de castele de lemn pentru a se proteja impotriva atacurilor teutonilor si pentru a-si pastra independenta fata de acestia. Cladirile fortificate, inaltate de cele mai multe ori pe varfurile dealurilor, erau suficient de incapatoare pentru a adaposti purtatori ai titlurilor nobiliare si mai multi luptatori experimentati. Din pacate, castelele de lemn s-au prapadit odata ce si-au implinit destinul si doar cateva ramasite ale acestor constructii eroice s-au mai pastrat pana azi. Arheologii si istoricii lituanieni incearca, totusi, sa reinvie secole de istorie reconstruind cateva dintre cele mai importante fortificatii de lemn. Este si cazul vechiului castel Voruta, resedinta singurului rege incoronat al Lituaniei, Mindaugas.

Vilnius, Capitala culturala europeana in 2009

Castelele de lemn n-au fost singurele modalitati de aparare ale stramosilor, de-a lungul istoriei. Prin secolul XIV, mestesugarii germani incep sa ridice primele ziduri din piatra si caramida, care se mai pot vedea si astazi. Castelul Gediminas din Vilnius, construit, spune legenda, in urma unui vis avut de ducele cu acelasi nume, este doar unul dintre exemple. Cladit initial din lemn si intarit in mai multe randuri cu caramida, edificiul a devenit una dintre principalele atractii ale Capitalei. Arheologii au reusit chiar sa gaseasca bucati din vechiul zid de lemn, pe care le studiaza cu meticulozitate in vederea reconstruirii castelului in conformitate cu adevarul istoric. O parte dintre ramasite sunt expuse la Muzeul de Arheologie aflat in interiorul fortificatiei.

Punctul cel mai inalt al castelului permite o observare panoramica a Capitalei. Centrul vechi, inclus in Patrimoniul UNESCO, este un curcubeu al stilurilor arhitecturale. Renasterea italiana, barocul si mai ales stilul gotic si-au pus amprenta pe siluetele cladirilor, multe dintre ele modelate in spirit bizantin. Cu toate ca Lituania a fost una dintre ultimele tari europene convertite la crestinism, centrul istoric al Capitalei are acum in jur de 40 de lacase de cult, construite in diferite stiluri arhitecturale. Cea mai vizitata este Biserica gotica Sfanta Ana, despre care insusi Imparatul Napoleon ar fi spus, in 1812, cand armata franceza a ocupat orasul Vilnius, ca ar dori sa si-o poata aseza in palma, pentru a o duce la Paris. Istoria nu a fost insa deloc marinimoasa cu locurile de rugaciune ale evreilor. Capitala, numita candva „orasul celor o suta de sinagogi” sau „Ierusalimul Lituaniei”, mai are acum un singur lacas de cult rezervat evreilor. Restul au fost distruse in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand au pierit si sute de mii de lituanieni de religie mozaica.

Un alt reper arhitectural, Palatul Prezidential, e construit in stil Empire, cu coloane „imprumutate” din Grecia Antica, locul de nastere al democratiei. Inaltat pe la 1300 si exins cu nenumarate ocazii, edificiul a devenit o „destinatie de vacanta” pentru tarii rusi in perioada in care Lituania se afla sub ocupatia lor. In zilele noastre, Palatul Prezidential este resedinta sefului statului.

Arhitectura orasului Vilnius este completata de statuete ale ingerilor. Desi toata gloria o aduna Ingerul din Uzupis, aceste fiinte spirituale, inchipuite chiar si pe role, impanzesc orasul. Tot in categoria arhitecturii inedite intra si un monument dedicat muzicianului Frank Zappa.

Muzeele terorii

Lituania, o tara care a ales sa invete din greselile trecutului, spune cu mult curaj povestea ororilor petrecute in deceniile de stapanire sovietica. Unic in lume, Muzeul Victimelor Genocidului din Vilnius, cunoscut si sub numele de Muzeul KGB, e amplasat intr-o fosta inchisoare folosita de agentii secreti sovietici. Uniformele originale, celulele aproape intacte, camerele de tortura si numele victimelor gravate in piatra sunt numai cateva dintre imaginile socante ale acestui film mut.

Aproape la fel de infricosator este si Muzeul Diavolului, din orasul Kaunas, muzeu care prezinta fortele raului prin ochii civilizatiilor de pe toata suprafata globului. Majoritatea obiectelor expuse sunt opere de arta, iar vizitatorii sunt invitati sa doneze lucrari reprezentative pentru cultura lor. La subsolul muzeului se afla un local decorat in aceeasi nota.

Dealul Crucilor, cel mai misterios punct al Lituaniei

Loc de pelerinaj in special pentru crestinii din tarile baltice, Dealul Crucilor e unul dintre monumentele care l-au impresionat pe Papa Ioan Paul al II-lea, care l-a comparat cu Colosseumul. Originile exacte ale Dealului Crucilor nu sunt cunoscute, dar istoricii cred ca primele simboluri ale crestinismului ar fi fost asezate la inceputul secolului XIX. De-a lungul timpului, cruci minuscule sau gigantice, statui ale Fecioarei Maria ori rozarii au fost aduse aici de pelerinii catolici. Potrivit obiceiului, fiecare vizitator e rugat sa lase acolo un simbol al crestinismului. Se estimeaza ca acum ar exista aici mult peste 50.000 de obiecte de cult. Dealul Crucilor e situat in nordul Lituaniei, la 12 km de orasul Siauliai.

Estonia
(Eesti în estoniană) este o ţară baltică în Europa de Nord cu capitala la Tallinn (Reval). Graniţa de vest a ţării o constituie Marea Baltică. În sud se învecinează un alt stat baltic, Letonia, la est cu Rusia şi la nord cu Finlanda, prin intermediul Golfului Finic. Estonia este o ţară maritimă: linia ţărmului măsuară 3.794 km, incluzând peste 1.500 de insule şi insuliţe, majoritatea nepopulate. Estonia a aderat la Uniunea Europeană la 1 mai, 2004.

Geografie

Estonia este situată între 57,3 şi 59,5 grade latitudine şi 21,5 şi 21,8 longitudine, pe malul estic a Mării Baltice, între Golful Finlandei şi Golful Riga. Elevaţie medie este de 50 de metri.

Ţara este destul de săracă în resurse naturale, deşi are depozite de calcar şi turbă. 47% din teritoriul ţării este acoperit cu pădure şi Estonia conţine peste 1.400 de lacuri, deşi majoritatea sunt foarte mici. Conţine şi aproximativ 1.500 de insule, cele mai mari fiind Saaremaa şi Hiiumaa.

Cel mai înalt punct este Suur Munamägi în sud-estul ţării şi cel mai mare lac este Lacul Peipsi, cu o suprafaţă de 3.555 km².

Economie

Cu un Produs Intern Brut de US$17.672 pe cap de locuitor, Estonia este cea mai bogată ţară baltică şi printre cele mai sănătoase economii ale noilor state membre a Uniunii Europene, la care a aderat în 2004. Totuşi, PIB-ul este la aproximativ 60% din media UE. Economia estonă creşte mult mai repede şi decât ţările din Europa Centrală. Estonia este bine dezvoltată tehnologic, cu un sector puternic în informatică. Nivelul de trai şi salariile continuă să crească.

Telecomunicaţiile din Estonia sunt realizate de compania Eesti Telekom

Demografie

Aproximativ două treimi din populaţie este de etnicitate estonă, ceilalţi fiind din alte foste republici sovietice, mai ales Rusia. Aceştia trăiesc în general în capitala Tallinn. Este şi o minoritate mică finlandeză, mai ales pe coasta de nord a Estoniei.

Limba oficială a ţării este estoniana, care este apropiată de limba finlandeză. Limba rusă este vorbită, din cauza istoriei sovietice a ţării şi a minorităţii ruse, şi limba engleză este cunoscută ca limbă străină de o proporţie mare a populaţiei.

Majoriteatea estonienilor sunt luterani, pe când minoriteatea rusă este ortodoxă.

Danemarca


(daneză Danmark) sau Regatul Danemarcei (Kongeriget Danmark) este din punct de vedere geografic cea mai mică şi cea mai sudică ţară a Europei de Nord, şi de asemenea cea mai veche. Aflată la nord de Germania (singurul vecin terestru), la sud-vest de Suedia, şi la sud de Norvegia, se află la [arată locaţia pe o hartă interactivă] 56°00′00″N 10°00′00″E / 56, 10 în Scandinavia aflată în Europa de Nord, dar nu în Peninsula Scandinavă. Danemarca se află la limita dintre Marea Baltică şi Marea Nordului, şi e formată dintr-o peninsulă numită Iutlanda (Jylland) legată de Germania de nord, insulele Funen (Fyn), Zealand (Sjælland), Bornholm (Bornholm) şi numeroase insule mai mici, cunoscute sub numele de Arhipelagul Danez.

Danemarca este o monarhie constituţională şi face parte din Uniunea Europeană. Groenlanda şi Insulele Faroe sunt teritorii daneze autonome.

Geografia

Danemarca este constituită din peninsula Iutlanda (Jylland) şi 443 insule care au primit nume. Dintre acestea, 76 nu sunt locuite. Cele mai mari insule sunt Zealand (Sjælland) şi Funen (Fyn). Insula Bornholm se află mai la est de restul ţării, în Marea Baltică. Multe dintre insulele mai mari sunt legate prin poduri; Podul Oresund leagă Zealand de Suedia, Marele pod al centurii leagă Funen de Zealand, şi Micul pod al centurii leagă Iutlanda de Funen. Feriboturile fac legătura cu insulele mai mici.

Ţara este în cea mai mare parte plată, cu mici zone înalte, cel mai înalt punct natural fiind Møllehøj, la 170,86 de metri. Alte dealuri în aceaşi zonă, la sud-est de Århus sunt Yding Skovhøj cu 170,86 metri înălţime şi Ejer Bavnehøj cu 170,77 metri. Suprafaţa apelor interne este de 210 km² (Danemarca de Est), respectiv 490 km² (Danemarca de Vest).

Climatul este temperat, cu ierni blânde şi veri răcoroase. Iernile nu sunt deosebit de friguroase, având temperaturi medii în jur de 0,5 °C, iar verile sunt răcoroase, cu medii de 16 °C. Vântul suflă foarte des, fiind mai puternic pe timpul iernii şi mai slab vara. Danemarca are, în medie, 170 de zile ploioase pe an, cele mai puternice ploi apărând în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie.[9]

Oraşele principale sunt capitala Copenhaga (pe Zealand), Aarhus, Aalborg (în Iutlanda) şi Odense (pe Funen).

Economie
Pentru detalii, vezi: economia Danemarcei.

Are o economie de piaţă modernă, ce cuprinde agricultură de înaltă performanţă, industrie pe scară largă şi redusă modernă, un sistem social bine pus la punct, un nivel de trai ridicat, o monedă naţională stabilă şi o dependenţă ridicată de comerţul extern. Danemarca este un exportator net de alimente şi energie şi are un excedent extern confortabil.

75% din muncitorii danezi fac parte dintr-un sindicat afiliat Confederaţiei daneze a sindicatelor. Relaţiile dintre sindicate şi angajatori sunt de cooperare: sindicatele joacă un rol important în managementul locului de muncă, şi sunt reprezentate în majoritatea consiliilor administrative ale companiilor. Regulile legate de orarul de muncă şi salarii sunt negociate între sindicate şi angajatori, cu o implicare minimă din partea guvernului.

Guvernul a reuşit să atingă şi chiar să depăşească criteriile economice pentru participarea la faza a treia (o monedă europeană comună) a Uniunii economice şi monetare a Uniunii Europene (EMU), Danemarca, într-un referendum în septembrie 2000, a confirmat decizia de a nu se alătura celorlalte 12 ţări membre ale UE care au adoptat euro. Chiar şi asa, moneda daneză rămâne legată de euro.

Danemarca s-a plasat de asemenea pe primul loc în topurile legate de mediul de afaceri electronic în ultimii doi ani.

Transporturi


În ultimele decade Danemarca a făcut investiţii enorme în construcţia de drumuri şi căi ferate care să lege Zealand de Malmö, Suedia (Podul Øresund), şi între Zealand şi Funen.

Principalul operator de transporturi pe calea ferată este Danske Statsbaner (Compania de Căi Ferate Daneze) pentru călători şi Railion pentru transporturi de marfă. Copenhaga are un sistem propriu de Metro.

Compania de transporturi naţionale daneze (împreună cu Norvegia şi Suedia) este Scandinavian Airlines System (SAS), iar Aeroportul din Copenhaga este cel mai mare din ţară.
Legătura cu Insulele Faroe se face cu feribotul.

Cultură

Probabil cel mai faimos danez este de fapt un personaj literar englez: Hamlet, personajul piesei cu acelaşi nume de William Shakespeare, al cărui decor este castelul real Kronborg în Helsingør, la nord de Copenhaga. Un alt danez binecunoscut este Hans Christian Andersen, cunoscut în Danemarca drept H. C. Andersen, un autor cunoscut mai ales pentru poveştile sale pentru copii, precum Noile straie ale împăratului, Mica sirenă, şi Răţuşca cea urâtă.