Europa

Europa este penultimul continent din punct de vedere al suprafetei (10170340KM2, respectiv 7,05% din uscatul planetei) si al treilea din punct de vedere demografic (700 mil. locuitori, dar numai 12.5% din populatia Globului.
Este sitata in intregime in emisfera nordica, fiind incadrata latitudinal intre 36grade si 71 grade 01'
iar longitudinal intre 9 grade 34'.
Puncte extreme:

• Nord-- Capul Nord( Nordkinn)
• Vest -- Capul roca
• sud -- Capul Tarifa
• Est -- Localitatea Vorkuta

Limite

• Nord-- Oceanul Arctic
  
• Vest -- Oceanul Atlantic
  
• sud -- Marea Mediterana si Marea Neagra
  
• Est -- Muntii Ural, Raul Ural, Marea Caspica, Muntii Caucaz, Marea Neagra, Marea Egee.

Distantele dintre extremitatile continentului sunt de circa 400 Km de la Nord la Sud si peste 5000 km de la Vest la Est.
Europa inglobeaza 46 de state. Rusia fiind cel mai mare ca suprafata si populatie, iar Vaticanul. cel mai mic, dintre cere unele au o mare putere economica (Germani, Franta, Marea Britanie si alte membre UE. plus Rusia), exercitand o importanta influienta strategica, politica, militara pe plan mondial.
Relieful Europa se desfasoara de la 0 m pana la aproape 5000m in partea vestica (4807m in Vf. Mont Blanc ) si peste 5600m la granita cu Asia, in muntii Caucaz (5642m Vf. Elbrus).

• 85% din relieful European este format din podisuri si campii joase, sub 500m altitudine in centru si est.
• 15%, sistemele montane si dealuri inalte, in nord-vest, in sudul peninsularsi in parte centrala.

Tectonic continental apartine placii Euro-Asiatice:

• 60% unitati de platforma precambriana ( Nord si Est)
• Muntii Paleozoici (pen. Scandinavia, arhipeleagul Marii Britanii)
• Cu unitati hercinice : un llant muntos din Franta pana in Crimeea, plus Munti Ural.
• Munti Alpine ( Pirinei, Alpi, Carpati, Caucaz, inclusivmuntii din peninsulele Europei Sudice)

Relieful este format din:

1. Munti masive din roci cristaline caledoniene (Scandinavia, Scotia, Taragalilor, Irlanda etc. )

• sisteme hercinice - roci cristaline si magmatice
• masive din roci cristaline, sedimentare (calcare si flis),
  
• vulcanice - Pirinei, Alpi, Balcani

1. Podisuri si dealuri : 300 - 800m altitudine, roci variate.
2. Campii sub 250m altitudine ( 50%din Europa).

Tipuri de relief

• Relief Glaciar

1. Creat de calota glaciara din Nordul Europei si de getarii din masivele cu inaltimi mai mari de 1800m din sistemul Alpin.
2. Au rezultat circuri, vai, campii de eroziune moreneetc

• Relief Carstic

1. format in calcare
2. pesteri avenuri, doline chei (Holoch Elvetia).

• Reliefl vulcanic cuprinde vulcanii stinsi si activi si platourile (Etna, Vezuviu, Vulcano. etc.)
• Relieful Eolian campuri de dune in sud-vestul Frantei.
• Relieful Litoral cu faleze, plaje, cordoane de nisip.
• Piemontiri si Glacisuri
  
• Terase si lunci : 4-8 trepte

Subdiviziuni:

• Europa Nordica, cuprinde: Scandinavia Tarile Baltice si insulele din nordul ocenului Atlantic

1. Alpii Scandinaviei: 800-2469m altitudine
2. Insulele Atlantice ( relief dependent de miscarile orogenetice)

• Europa Centrala cuprinede un spatiu in centru continentului de la ocean pana la Nistru.

1. Campii in nord ( Campia Germano-Polona 200-500km latime sub 200m altitudine.
2. Podisuri si masive hercinice in sud- sub 2000 m
3. Campii Podisuri piemontane, munti josi - sub 1800m altitudine: Muntii Jura, Masivul Sistos Renan. etc
4. Sistemul muntos Alpin: Alpi, Carpati, Balcani- cea mai mare altitudine din Europa - Vf Mont Blanc 4807m

• Europa de est cuprinde eca mai mare parte din continent, fiind dezvoltata pe platforma Rusa: Campia Est-Europeana (4mil. km*2) .
  

Pluto

Pluton, întâlnită şi sub numele eronat de Pluto în limba română, este o planetă pitică din Sistemul Solar (şi este a doua planeta pitică, după mărime, după Eris). Până de curând ea a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar în ordinea depărtării (şi a descoperirii sale) de la Soare şi a fost descoperită în 1929 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. (Atenţie, atât numele zeului, cât şi al planetei se scriu cu N final, nu doar în limba română; Pluto era un personaj de desene animate creat de Walt Disney, pentru că engleza acceptă numele în discuţie fără litera N)

Statutul de planetă pitică

De la descoperirea lui Pluton, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului Solar. Pe 24 august 2006, în urma unei rezoluţii a Uniunii Astronomice Internaţionale în care a fost schimbată definiţia termenului de planetă, Pluton a primit statulul de planetă pitică, deoarece nu a curăţat spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.

Caracteristici fizice şi chimice ale corpului ceresc Pluton

Pluton se roteşte în jurul Soarelui în 247,8 ani pământeşti pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 u.a.). Orbita planetei pitice este foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluton ajunge într-o poziţie mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Pluton are orbita înclinată cu 17°12' faţă de planul eclipticii, care este un alt lucru ieşit din comun. Diametrul acestei planete pitice este de 2390 km reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea planului de rotaţie al planetei este de 57°24', densitatea lui Pluton este 1800 kg/m³, iar perioada de rotaţie este de 6 zile 10 h, desfăşurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest).

• Distanţa faţă de Soare
  • Maximă = 7,375 miliarde km (49,3 au)
  • Minimă = 4,425 miliarde km (29,58 au)
• Viteza orbitală = 4,7 km/s
• Perioada de rotaţie = 6,388 ani pământeşti
• Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 10²²)
• Masă = 0,2 % din masa Pământului
• Gravitaţie = 0,07 g (0,69 m/s^s)
• Viteză de satelizare = 1,05 km/s
• Albedo = 0,4
• Principalul gaz atmosferic = CH₄
• Temperatura = -240 °C

Descoperirea planetei Pluton

Pluton a fost descoperită ca rezultat al unei cercetări prin telescop iniţiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existenţa unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici iregularităţi în orbita lui Uranus şi Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluton.

Etimologie

Numele ales pentru planetă este cel al zeului roman Pluton şi, de asemenea, trebuia să evoce iniţialele astronomului Percival Lowell. Numele a fost sugerat mai întâi de Venetia Phair, atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca Bodleian din cadrul Universităţii Oxford, citea în ziarul Times despre descoperirea unei noi planete. El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o pasiune pentru miturile şi legendele romane şi greceşti, a sugerat numele zeului roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi din America această sugestie, şi după dezbateri favorabile, care au fost aproape unanime, numele Pluto(n) a fost adoptat şi anunţat de Slipher la 1 mai 1930. În limbile chineză, japoneză, coreană şi vietnameză numele planetei se traduce ca Regele stelei întunecate. Deşi Hades nu este foarte cunoscut în cultura asiatică, traducerea este apropiată.

Unicitatea lui Pluton

Deşi Pluton a fost descoperit în 1930, puţinele informaţii despre îndepărtata planetă au întârziat o înţelegere realistă asupra însuşirilor sale. Unicitatea orbitei lui Pluton, relaţiile rotaţionale cu satelitul său, axa de rotaţie şi variaţiile de lumină îi conferă o anumită aparenţă. Pluton este de obicei mai departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar. Datorită excentricităţii orbitei, este mai aproape decât Neptun timp de 20 de ani din cei 249, cât durează mişcarea sa de revoluţie.

Orbita

Orbita lui Pluton este diferită de cele ale celorlalte planete. Este foarte înclinată deasupra planului ecliptic şi foarte excentrică (non-circulară). Excentricitatea constă în faptul că se intersectează cu orbita lui Neptun, făcând astfel ca Pluton să fie a opta cea mai îndepărtată planetă de la Soare. Cea mai recentă apariţie a acestui fenomen a durat din 7 februarie 1979 până în 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariţia precedentă a acestui fenomen a durat 14 ani, din 11 iulie 1735 până în 15 septembrie 1749. Aceleaşi calcule arată că Pluton a fost a opta planetă de la Soare între 30 aprilie 1483 şi 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea dintre 1979 şi 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluton în orbita lui Neptun durează cu aproximaţie între 13 şi 20 de ani, cu alternanaţă şi mici variaţii. Pluton orbitează într-o rezonanţă orbitală de 3:2 cu Neptun. Când Neptun se apropie din spatele lui Pluton, gravitaţiile lor încep să le atragă încet, rezultând o interacţiune între poziţiile lor pe acelaşi fel de orbită, ce produce Punctele Troiene. Pe măsură ce Pluton se apropie de periheliu, atinge distanţa maximă de la ecliptic datorită înclinaţiei sale de 17 grade. Astfel este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiţii Pluton şi Neptun nu se vor ciocni sau apropia la mai mult de 18 U.a. una de cealaltă. Începând cu anii 1990 alte obiecte trans-neptuniene (OTN) au fost descoperite şi o parte din ele au aceeaşi rezonanţă orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN au fost numite „plutinice” după Pluton. Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluton se roteşte cu polii săi aproape în acelaşi plan al orbitei. Axa de rotaţie a lui Pluton este înclinată cu 122 grade. Când Pluton a fost descoperit, regiunea sa sudică polară relativ luminoasă a fost imaginea văzută de pe Pământ. Pluton apărea din ce în ce mai vag pe masură ce unghiul nostru de privire trecea de la aproximativ perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe ecuator, în 1973. În perioada 1985-1990, Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât se putea vedea o eclipsă în fiecare zi pe Pluton. Acest lucru a dus la strângerea unor date importante, la apariţia hărţilor albedo (ce stabileau suprafaţa reflectorizantă) şi la determinarea cu acurateţe a dimensiunilor lui Pluton şi Charon, inclusiv a tuturor numerelor ce puteau fi astfel calculate. Perioada de rotaţie a lui Pluton este de 6.387 de zile, la fel ca cea a satelitului său Charon.

Masă şi mărime

Pluton nu numai că este mai mică şi mult mai puţin masivă decât celelate planete, dar având mai puţin de 0.2 din masa lunară este de asemenea mai mică şi mai puţin masivă decât primii şapte sateliţi din sistemul solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna Pământului, Europa şi Triton. Totuşi Pluton este aproximativ de două ori mai mare în diametru şi de 12 ori mai mare decât masa lui Ceres, cea mai mare planetă pitică din centura de asteroizi şi era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din Centura Kuiper până când 2003 UB313 a fost anunţat în 2005. Masa şi diametrul lui Pluton nu au putut fi exprimate decât la câteva decenii după descoperirea sa. Descoperirea satelitului său Charon în 1978 a dat posibilitatea determinării masei sistemului Pluton – Charon prin simpla aplicare a formulei celei de a treia legi a lui Kepler. Mai târziu diametrul lui Pluton a fost măsurat, când a fost ascuns de Charon.

Atmosfera pe Pluton Atmosfera subţire a lui Pluton este cel mai probabil formată din azot şi monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid şi gheaţa formată din monoxid de carbon de pe suprafaţă. Pe măsură ce Pluton se depărtează de periheliu şi de Soare, mare parte din atmosferă îngheaţă. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafaţa solidă creşte, ducând la sublimarea gheţii de nitrogen în gaz, producâd un anti-efect-de-seră. În mare parte la fel ca evaporarea transpiraţiei de pe pielea umană, sublimarea are un efect de răcire asupra planetei şi cercetătorii au descoperit de curând, folosind sublimetrul Array, că temperatura lui Pluton este cu 10 grade Kelvin mai mică decât se aşteptau.Atmosfera lui Pluton a fost descoperită în urma unei observaţii de ascundere în 1988. Când un obiect fără atmosferă ascunde o stea, steaua dispare dintr-o dată; în cazul lui Pluton steaua s-a micşorat încet. Din viteza de micşorare, presiunea atmosferei a fost determinată ca fiind de 0.15 Pa, abia de 1/700.000 din cea a Pământului.

Aspect

Mărimea aparentă a lui Pluton este mai mică de 14 m şi, de aceea, este util un telescop pentru observaţie. Pentru a fi văzut cu uşurinţă este necesar un telescop cu o deschidere de 30 cm. Arată ca o stea chiar şi printr-un telescop foarte mare, datorită diametrului unghiular de 0.15”. Culoarea lui Pluto este maro deschis, cu o uşoară tentă de galben.

Sateliţii lui Pluton

Până azi, au fost identificaţi trei sateliţi ai planetei Pluton. Charon, prima dată menţionat în 1978, de către astronomul James Christy, şi alţi doi sateliţi Nix şi Hydra - desemnaţi iniţial prin numele de cod S/2005 P 1 şi S/2005 P 2, considerabil mai mici, descoperiţi în 2005.

Sistemul Pluton-Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă-lună din sistemul solar al cărui centru gravitaţional este deasupra suprafeţei planetei. Datorită diferenţei mici de masă şi dimensiuni dintre planetă şi satelitul acesteia poate fi considerat ca fiind o planetă dublă. Acest lucru i-a determinat pe unii astronomi să îl eticheteze ca fiind o planetă dublă (termen complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliţi plutonieni).

Neptun

Atmosfera lui Neptun este in principal alcatuita din hidrogen si heliu, impreuna cu urme de metan. Metanul din atmosfera este responsabil, in parte, pentru aspectul albastru al planetei. De asemenea, Neptun are cele mai puternice vanturi din intreg Sistemul Solar, ele ating pana la 2100 kilometrii pe ora. De la descoperirea ei pana in 1930, Neptun a fost cea mai indepartata planeta cunoscuta. La descoperirea lui Pluto in 1930, Neptun a devenit penultima planeta a Sistemului Solar. Pe 24 august 2006, in urma unei rezolutii a Uniunii Astronomice Internationale in care a fost schimbata definitia termenului de planeta, Pluto a primit statulul de planeta pitica, si Neptun a devenit din nou ultima planeta a Sistemului Solar.
Inele Planetare Neptun are un sistem de inele planetare, desi mult mai putin conturate decat cele ale lui Saturn. Inelele ar putea fi constituite din particule de gheata captusite cu silicati sau cu un material alcatuit din carbon. Primul din aceste inele a fost descoperit in 1968 de o echipa condusa de Edward Guinan, dar mai tarziu a inceput sa se creada ca aceste inele ar fi incomplete. Imagini facute de Voyager 2 in 1989, ilustrand inele slab conturate, au confirmat aceste presupuneri. Aceste inele au o structura erodata, cauza acestui fapt fiind neinteleasa pana in momentul de fata, dar ar putea fi datorată interactiunii cu campul gravitational al unor luni mici care orbitreaza foarte aproape de ele.
Lunile lui Neptun Neptun are 13 luni cunoscute. Cea mai mare, de departe, cuprinzand mai mult de 99,5% din masa orbitala din jurul lui Neptun, si singura destul de masiva ca sa fie sferoidala, este Triton, descoperita la 17 zile dupa descoperirea planetei de catre William Lassell. Se presupune ca Triton ar fi fost candva o planeta pitica.

Date generale
Descoperire	Johann Gottfried Galle, 23 septembrie 1846
Nr. sateliţi	13
Caracteristicile orbitei
Semiaxa mare	4,49506 mrd. km 30,047 u.a.
Distanţa la periheliu	4,44445 mrd. km 29,709 u.a.
Distanţa la afeliu	4,54567 mrd. km 30,385 u.a.
Excentricitatea	0,0113
Perioada siderală	60266,25 zile
Perioada sinodică	367,49 zile
Viteza medie pe orbită	5,43 km/s
Înclinarea faţă de ecliptică	1,769°
Date fizice
Raza ecuatorială	24624 km
Aria suprafeţei	7,6195 mrd. km²
Masa	1,0243 × 1026 kg (17,147 mase terestre)
Acceleraţia gravitaţională la suprafaţă	11,15 m/s²
Viteza de eliberare	23,5 km/s
Perioada rotaţiei siderale	16 h 6 min 36 sec
Înclinarea ecuatorului pe orbită	28,32°
Albedo	0,41
Temperatură medie la 1 bar	72 K
Date despre atmosferă
Hidrogen	80% ± 3,2%
Heliu	19% ± 3,2%
Metan	1.5%± 0,5%
Deuteriu	~192 ppm
Etan	~1.5 ppm

Uranus

Uranus este zeitatea greacă ancestrală a Raiurilor, un zeu suprem timpuriu. Uranus a fost fiul şi partenerul Gaiei tatăl lui Cronos (Saturn) şi al ciclopilor şi titanilor (predecesorii zeilor olimpici). Uranus, prima planetă descoperită în vremurile moderne, a fost descoperită de William Herschel în timp ce scruta sistematic cerul cu telescopul personal pe 13 martie 1781. A fost de fapt văzută de mai multe ori, fiind însă ignorată, deoarece era considerată o altă stea obişnuită (cea mai timpurie semnalare a sa a fost făcută în 1690 când John Flamsteed o considera 34 Tauri). Herschel a numit-o "Georgium Sidus" (Planeta Georgiană) în onoarea patronului său, Regele George al III-lea al Angliei; alţii i-au zis "Herschel". Numele de "Uranus" a fost propus pentru prima dată de în conformitate cu numele altor planete inspirate din mitologia clasică, însă nu a intrat în uz până în 1850. Uranus a fost vizitată doar de o navă, Voyager 2 pe 24 ianuarie 1986. Caracteristici Majoritatea planetelor se învârt pe o axă aproape perpendiculară pe planul eliptic, însă axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct înspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus recepţionează mai multă energie de la Soare decât regiunile ecuatoriale. Uranus este totuşi mai caldă la ecuator decât la poli. Mecanismul care stă la baza acestor fapte este necunoscut. Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie înclinaţia axei sale este puţin peste 90 de grade şi atunci rotaţia sa este directă, fie este puţin sub 90 de grade şi rotaţia este retrogradă. Problema este că trebuie trasă o linie despărţitoare “undeva”, pentru că în cazul lui Venus de exemplu, nu este clar dacă rotaţia este chiar retrogradă (şi nu cumva o rotaţie directă cu o înclinaţie de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen să fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens. Datorită orientării sistemului uranian şi a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs în acelaşi interval de timp. Un strat înalt de dispersie de fum şi praf gen smog au fost găsite în zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de ştiinţă au numit radiaţia ultravioletă emanând din această zonă "strălucire de zi".Uranus este compusă în mare parte din stânci şi felurite gheţuri, cu doar 15% hidrogen şi puţin heliu (în contrast cu Jupiter şi Saturn care conţin mai mult hidrogen). Uranus (şi Neptun) sunt în multe privinţe similare sub aspectul miezului cu Jupiter şi Saturn mai puţin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca şi Jupiter şi Saturn, dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puţin distribuit uniform.
Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu şi 2% metan. Ca şi celelalte planete gazoase, Uranus are grupări de nori care se plimbă rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o mărire semnificativă a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observaţii recente ale lui HST arată nori mai mari şi mult mai bine pronunţaţi. Observaţii HST ulterioare arată chiar mai multă activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare şi seacă pe care a văzut-o Voyager. Acum este clar că diferenţele au apărut datorită efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se află în prezent la o latitudine Uraniană mai joasă, care ar putea cauza efecte mai pronunţate asupra vremii de la zi la noapte. Până în 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus. Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbţiei culorii roşii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca şi pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul protector de metan. Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se menţine şi la Uranus în ciuda orientării sale. Câţiva nori de metan din atmosferă au indicat prezenţa unor vânturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii. Câmpul magnetic al lui Uranus prezintă o ciudăţenie şi anume: nu este centrat în centrul planetei, ci, dimpotrivă, este înclinat cu aproape 60 de grade faţă de axa de rotaţie. Este generat cel mai probabil de o mişcare la adâncimi relativ reduse în interiorul lui Uranus. Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă uşor de reperat cu un binoclu (dacă ştii unde să te uiţi exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există câteva site-uri web care arată poziţia curentă a lui Uranus (şi a altor planete) pe cer, dar pentru a o găsi cu adevărat e nevoie de hărţi mult mai precise. Astfel de hărţi pot fi create cu un program planetar cum ar fi ‘’Starry Night’’.
Satelitii lui Uranus: Uranus are, oficial, 20 de sateliţi numiţi plus unul recent descoperit căruia nu i s-a atribuit încă în mod oficial un nume. Spre deosebire de alte corpuri din sistemul solar care au nume împrumutate din mitologia clasică, sateliţii lui Uranus au fost botezaţi după personaje din piesele lui William Shakespeare şi Alexander Pope. Voyager 2 a descoperit 10 sateliţi mai mici, în completare la cei 5 mai mari, cunoscuţi deja. E posibil să mai existe şi alţi sateliţi printre inele. Pana acum s-au descoperit 25 sateliti. Ei formează trei clase distincte: 10 foarte întunecaţi descoperiţi de Voyager 2, cei 5 foarte mari, şi cei proaspăt descoperiţi situaţi însă la distanţe mult mai mari. Marea parte a lor au orbite aproape circulare în planul ecuatorului lui Uranus (şi deci la un unghi mare faţă de planul ecliptic); cei 4 exteriori sunt mai mult eliptici.

Satelitul	Distanţa (km)	Raza (km)		Masa (kg)		Descoperitor			Data
Cordelia	50	13		?		Voyager 2			1986
Ofelia	54	16		?		Voyager 2			1986
Bianca	59	22		?		Voyager 2			1986
Cressida	62	33		?		Voyager 2			1986
Desdemona	63	29		?		Voyager 2			1986
Julieta	64	42		?		Voyager 2			1986
Portia	66	55		?		Voyager 2			1986
Rossalinda	70	27		?		Voyager 2			1986
Belinda	75	34		?		Voyager 2			1986
1986U10	76	40		?		Karkoschka			1999
Puck	86	77		?		Voyager 2			1985
Miranda	130	236		6.30e19		Kuiper			1948
Ariel	191	579		1.27e21		Lassell			1851
Umbriel	266	585		1.27e21		Lassell			1851
Titania	436	789		3.49e21		Herschel			1787
Oberon	583	761		3.03e21		Herschel			1787
Caliban	7169	40		?		Gladman			1997
Stephano	7948	15		?		Gladman			1999
Sycorax	12213	80		?		Nicholson			1997
Prospero	16568	20		?		Holman			1999
Setebos	17681	20		?		Kavelaars			1999

Inelele lui Uranus Asemeni celorlalte planete gazoase, Uranus are un sistem de inele, descoperit de sondele spaţiale încă din 1977. Acestea sunt foarte întunecate, ca şi cele ale lui Jupiter, însă sunt compuse, pe lângă praful fin, din particule destul de mari, ca şi cele ale lui Saturn, ajungând la diametre de până la 10 m. Are 11 inele cunoscute, toate slab conturate; cel mai cunoscut este inelul Epsilon. Inelele lui Uranus au fost descoperite primele după cele ale lui Saturn. Acest fapt s-a dovedit extrem de important, relevând faptul că inelele sunt caracteristici ale planetelor gazoase şi nu doar lui Saturn.

Inel	Distanţa (km)	Lungime (km)
1986U2R	38000	2,500
6	41840	1-3
5	42230	2-3
4	42580	2-3
Alpha	44720	7-12
Beta	45670	7-12
Eta	47190	0-2
Gamma	47630	1-4
Delta	48290	3-9
1986U1R	50020	1-2
Epsilon	51140	20-100

Metode si instrumente de cercetare

Saturn

Saturn este cea de a şasea planetă de la Soare, fiind o planetă gazoasă (denumită şi "joviană", după numele planetei Jupiter), şi este a doua ca mărime din Sistemul solar după Jupiter). Saturn are un sistem de inele bine conturate, formate în special din particule de gheaţă şi o mai mică parte din resturi solide şi praf. A fost denumită după zeul roman Saturn, simbolul planetei fiind o reprezentare stilizată a coasei acestuia
Caracteristici fizice Saturn este un sferoid aplatizat, fiind turtit la poli. Diferenţa dintre diametrul ecuatorial şi cel polar este de aproximativ 10% (120.536 km faţă de 108.728 km), şi se explică prin starea fluidă în care se află şi viteza de rotaţie. Celelate planete gazoase sunt şi ele aplatizate, însă într-o proporţie mai mică. Saturn este singura dintre planetele sistemului solar cu densitatea mai mică decât cea a apei (0,687 g/cm³); atmosfera superioară este şi mai puţin densă, în timp ce miezul planetei are o densitate considerabil superioară celei a apei.
Saturn are, la fel ca Jupiter, centrul solid, înconjurat de un strat lichid de hidrogen metalic şi deasupra acestuia un strat de hidrogen molecular. Saturn are un miez foarte fierbinte, până la 12.000 Kelvin, şi radiază în spaţiu o cantitate mai mare de energie decât primeşte de la Soare.

Atmosfera saturniană prezintă benzi paralele, asemănătoare cu cea a planetei Jupiter, însă în cazul lui Saturn aceste benzi nu sunt la fel de bine conturate şi sunt mai late la ecuator. Vânturile aici sunt printre cele mai puternice din întreg sistemul solar, date înregistrate de Voyager indică maxime de 500 m/s Atmosfera lui Saturn,de obicei calmă, prezintă uneori structuri şi elemente specifice; în 1990 telescopul Hubble a observat o uriaşă formaţiune noroasă lângă ecuatorul lui Saturn, care dispăruse în 1994 când Voyager a depistat o altă furtună, mai mică. Furtuna observată în 1990 are un caracter ciclic, manifestându-se odată la aproximativ 30 de ani; au mai fost observate furtuni în 1876, 1903, 1933 şi 1960, cea din 1933 fiind cea mai cunoscută. Respectând regula, următoarea apariţie ar trebui să fie în 2020 (cf. Kidger 1992). Folosind imagini în infraroşu, astronomii au observat că Saturn are vortexuri (vârtejuri cu pâlnie) polare cu temperatura mai ridicată, acest fenomen fiind unic în cadrul planetelor sistemului solar.
Principalii sateliţi:
Mimas 400
Enceladus 500
Tethys 1060
Dione 1120
Rhea 1530
Titan 5150
Iapetus 1440

Descoperire
Descoperit de
Data descoperirii	cunoscut din antichitate
Parametrii orbitali
Semiaxa mare	1,43353 mrd. km 9,582 u.a.
Distanţa la periheliu	1,35255 mrd. km 9,041 u.a.
Distanţa la afeliu	1,514599 mrd. km 10,124 u.a.
Excentricitatea	0,0565
Perioada siderală	29,457 ani
Perioada sinodică	378,09 zile
Viteza medie pe orbită	9,69 km/s
Înclinarea faţă de ecliptică	2,485°
Caracteristici fizice
Diametrul la Ecuator	120.536 km
Suprafaţa	42,61 mrd. km²
Masa	5,6846 × 1026 kg (de 95,159 ori masa pământului)
Densitatea medie	0,687 g/cm³
Acceleraţie gravitaţională la Ecuator	8.96 m/s² (0.914 g)
Perioada de rotaţie	10 h 45 m 45 s (± 36 s)
Înclinaţia Axe de rotaţie	26,73°
Albedo	0,74
Viteza de eliberare	35,5 km/s
Temperatură la 1 bar	min medie max ?K 134K ?K
Caracteristicele atmosferei
Presiune atmosferică	140 kPa
Hidrogen	96,3%
Heliu	3,25%
Metan	4.500 ± 2.000 ppm
Amoniac	125 ± 75 ppm
Deuteriu	110 ± 58 ppm
Ethan	7 ± 1,5 ppm
Date diverse
Numărul de sateliţi	61[1]

Jupiter

Jupiter este a cincea planetă de la Soare şi este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 ori mai mare. orbita: 778,330,000 km de la Soare diametrul: 142,984 km (ecuatorial) masa: 1.900x10²⁷ kg Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună şi Venus; şi câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei şi Simon Marius , în 1610, ai celor patru mari sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede şi Callisto (cunoscute ca sateliţii Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mişcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mişcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susţinerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziţia. Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuţi 16 sateliţi.
Caracteristici fizice Jupiter are probabil un miez de material solid în cantitate de 10 până la 15 mase Pământene. Deasupra acestui miez se găseşte partea principală a planetei formată din hidrogen metalic lichid. Această formă exotică a acestui element atât de comun se găseşte doar la presiuni ce depăşesc 4 milioane bari, cum este cazul în interiorul lui Jupiter (şi Saturn). Hidrogenul metalic lichid e format din electroni şi protoni ionizaţi (ca în interiorul Soarelui dar la o temperatură mult mai mică). La temperatura şi presiunea din interiorul lui Jupiter hidrogenul este un lichid, şi nu un gaz. Este un conducător electric şi sursa câmpului magnetic a lui Jupiter. Acest strat conţine probabil ceva heliu şi unele urme de "gheţuri". Stratul de la suprafaţă e compus în principal din hidrogen molecular obişnuit şi heliu ce e lichid în interior şi gazos la exterior.
Atmosfera care o vedem noi este doar partea superioară a acestui strat adânc. Apa, dioxidul de carbon, metanul precum şi alte molecule simple sunt de asemenea prezente în cantităţi mici. Atmosferă Jupiter este în jur de 86% hidrogen şi 14% heliu (după numărul de atomi, cca 75/25% după masă) cu urme de metan, apă, amoniac şi "piatră". Asta este foarte aproape de compoziţia primordială din Solar Nebula din care s-a format întregul sistem solar. Saturn are o compoziţie similară, iar Uranus şi Neptun au mult mai puţin hidrogen şi heliu.
Marea Pată Roşie (GRS) a fost observată prima oară, de către telescoapele terestre, cu mai mult de 300 de ani în urmă (descoperirea ei e atribuită lui Cassini, sau Robert Hooke în secolul al XVII-lea). Este un oval de aproximativ 12000 pe 25000 km, destul de mare să cuprindă două Pământuri. Alte pete mai mici dar similare sunt cunoscute de decenii. Obervaţiile în infraroşu şi direcţia de rotaţie indică faptul că este o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai înalţi şi mai reci decât zonele înconjurătoare. Structuri similare au fost observate pe Saturn şi Neptun. Nu se ştie modul în care asemenea structuri rezistă aşa de mult timp.
Jupiter şi celelalte planete gazoase prezintă vânturi de mari viteze în benzi largi de latitudine. Vânturile suflă în direcţii opuse în două benzi adiacente. Diferenţele mici de temperatură sau de compoziţie chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei. Cele de culoare deschisă sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri. Benzile au fost cunoscute de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de graniţă între două benzi au fost pentru prima dată observate de Voyager. Datele de la Galileo indică faptul că vânturile au o viteză mai mare decât s-a crezut anterior (mai mari de 400 mph) şi sunt prezente în adâncimea planetei cel puţin până unde a putut ajunge sonda; ar putea să fie extinse până la mii de kilometri în interiorul planetei. Atmosfera lui Jupiter este de asemenea foarte turbulentă. Aceasta indică faptul ca vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei şi nu de cea provenită de la Soare, cum este cazul Pământului. Magnetosfera Jupiter are un câmp magnetic urias, mult mai puternic ca al Pământului. Magnetosfera lui se extinde pe mai mult de 650 milioane de km (după orbita lui Saturn!). (De notat este că magnetosfera lui Jupiter e departe de a fi sferică -- se extinde spre soare "doar" 4,3 milioane de kilometri). Lunile lui Jupiter sunt cuprinse în magnetosfera lui, ceea ce explică parţial activitatea de pe Io. Din păcate pentru viitoarele călătorii spaţiale şi o problemă mare pentru proiectanţii sondelor Voyager şi Galileo, mediul de lângă Jupiter prezintă mari cantităţi de particule prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Această "radiaţie" este similară, dar mult mai intensă decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului. Ar fi fatală pentru orice fiinţă umană neprotejată. Sonda Galileo a descoperit o nouă radiaţie intensă între inelele lui Jupiter şi straturile superioare ale atmosferei. Această nouă centură de radiaţii are o intensitate de aproximativ 10 ori mai mare decât cea a centurilor Van Allen de pe Pământ. Surprinzător, această nouă centură conţine ioni de heliu de energie mare de origini necunoscute.
Inelele planetei Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide şi mai mici. Existenţa lor a fost nebănuită până când au fost descoperite de către oamenii de ştiinţă de la Voyager 1 ce au insistat că, după ce a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel. Toţi au crezut că şansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au fost fotografiate în infra-roşu de către telescoapele de pe Pământ şi de pe Galileo. Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil sunt alcătuite din grăunţe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conţină gheaţă. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracţiei atmosferice şi magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriţilor cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitaţional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacţiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.
Sateliţii lui Jupiter Jupiter are 63 sateliţi cunoscuţi, inclusiv cele patru luni galileene. Lunile Galileene ale lui Jupiter. De sus în jos: Callisto, Ganymede, Europa şi Io Jupiter este treptat încetinit datorită refluxului produs de sateliţii Galileeni. De asemenea aceste forţe schimbă orbita lunilor îndepărtându-le de Jupiter. Io, Europa şi Ganymede sunt ţinute împreună de forţe ce prezintă o rezonanţă orbitală de tip 1:2:4 şi orbitele lor evoluează împreună. Callisto este aproape, prinsă şi ea. În câteva sute de milioane de ani, Callisto va fi prinsă, orbitând la exact de două ori perioada lui Ganymede şi de opt ori perioada lui Io Jupiter si Ganymede Înainte de misiunile Voyager, astronomii cunoşteau numai 12 sateliţi în afară de cei galileeni, adică Amalthea, descoperită în 1892, Himalia, în 1904, Elara, la un an după, Pasiphae, în 1908, Sinope în 1914, Lysithea în 1983, Ananke în 1951, Leda în 1974, Adrastea şi Thebe în 1979, urmaţi de Carme în 1983 şi Metis în 1989. Sateliţii lui Jupiter sunt numiţi după alte personaje din viaţa lui Zeus (în principal amantele). Mai multe luni mici au fost descoperite dar nu au fost oficial confirmate sau botezate.