Uranus

Uranus este zeitatea greacă ancestrală a Raiurilor, un zeu suprem timpuriu. Uranus a fost fiul şi partenerul Gaiei tatăl lui Cronos (Saturn) şi al ciclopilor şi titanilor (predecesorii zeilor olimpici). Uranus, prima planetă descoperită în vremurile moderne, a fost descoperită de William Herschel în timp ce scruta sistematic cerul cu telescopul personal pe 13 martie 1781. A fost de fapt văzută de mai multe ori, fiind însă ignorată, deoarece era considerată o altă stea obişnuită (cea mai timpurie semnalare a sa a fost făcută în 1690 când John Flamsteed o considera 34 Tauri). Herschel a numit-o "Georgium Sidus" (Planeta Georgiană) în onoarea patronului său, Regele George al III-lea al Angliei; alţii i-au zis "Herschel". Numele de "Uranus" a fost propus pentru prima dată de în conformitate cu numele altor planete inspirate din mitologia clasică, însă nu a intrat în uz până în 1850. Uranus a fost vizitată doar de o navă, Voyager 2 pe 24 ianuarie 1986. Caracteristici Majoritatea planetelor se învârt pe o axă aproape perpendiculară pe planul eliptic, însă axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa. La trecerea lui Voyager 2, polul sud al lui Uranus era orientat aproape direct înspre Soare. Aceasta conduce la ciudatul fapt prin care regiunile polare ale lui Uranus recepţionează mai multă energie de la Soare decât regiunile ecuatoriale. Uranus este totuşi mai caldă la ecuator decât la poli. Mecanismul care stă la baza acestor fapte este necunoscut. Ba chiar este neclar care dintre polii lui Uranus este polul nord. Fie înclinaţia axei sale este puţin peste 90 de grade şi atunci rotaţia sa este directă, fie este puţin sub 90 de grade şi rotaţia este retrogradă. Problema este că trebuie trasă o linie despărţitoare “undeva”, pentru că în cazul lui Venus de exemplu, nu este clar dacă rotaţia este chiar retrogradă (şi nu cumva o rotaţie directă cu o înclinaţie de aproape 180 de grade). Este posibil ca acest fenomen să fi fost provocat de o ciocnire cu un obiect cosmic imens. Datorită orientării sistemului uranian şi a traseului lui Voyager 2 prin el, descoperirile navetei s-au produs în acelaşi interval de timp. Un strat înalt de dispersie de fum şi praf gen smog au fost găsite în zona polului luminat de soare al planetei. Oamenii de ştiinţă au numit radiaţia ultravioletă emanând din această zonă "strălucire de zi".Uranus este compusă în mare parte din stânci şi felurite gheţuri, cu doar 15% hidrogen şi puţin heliu (în contrast cu Jupiter şi Saturn care conţin mai mult hidrogen). Uranus (şi Neptun) sunt în multe privinţe similare sub aspectul miezului cu Jupiter şi Saturn mai puţin stratul imens de hidrogen metalic lichid. S-ar zice că Uranus nu ar avea un miez stâncos ca şi Jupiter şi Saturn, dar mai degrabă materialul său este mai mult sau mai puţin distribuit uniform.
Atmosfera lui Uranus este de aproape 83% hidrogen, 15% heliu şi 2% metan. Ca şi celelalte planete gazoase, Uranus are grupări de nori care se plimbă rapid. Dar sunt foarte mici, vizibile numai printr-o mărire semnificativă a imaginilor luate de pe Voyager 2. Observaţii recente ale lui HST arată nori mai mari şi mult mai bine pronunţaţi. Observaţii HST ulterioare arată chiar mai multă activitate. Uranus nu mai este planeta plictisitoare şi seacă pe care a văzut-o Voyager. Acum este clar că diferenţele au apărut datorită efectelor sezoniere, din moment ce Soarele se află în prezent la o latitudine Uraniană mai joasă, care ar putea cauza efecte mai pronunţate asupra vremii de la zi la noapte. Până în 2007 Soarele va fi direct deasupra ecuatorului lui Uranus. Culoarea albastră a lui Uranus se datorează absorbţiei culorii roşii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca şi pe Jupiter însă sunt ascunse vederii de stratul protector de metan. Modelul de centuri latitudinale din atmosferele altor planete gigant se menţine şi la Uranus în ciuda orientării sale. Câţiva nori de metan din atmosferă au indicat prezenţa unor vânturi de aproape 374 mi/h (aproape 160 m/s) la latitudini medii. Câmpul magnetic al lui Uranus prezintă o ciudăţenie şi anume: nu este centrat în centrul planetei, ci, dimpotrivă, este înclinat cu aproape 60 de grade faţă de axa de rotaţie. Este generat cel mai probabil de o mişcare la adâncimi relativ reduse în interiorul lui Uranus. Uranus este uneori abia vizibil cu ochiul liber pe un cer nocturn senin; este însă uşor de reperat cu un binoclu (dacă ştii unde să te uiţi exact). Un telescop astronomic va arăta un disc mai mic. Există câteva site-uri web care arată poziţia curentă a lui Uranus (şi a altor planete) pe cer, dar pentru a o găsi cu adevărat e nevoie de hărţi mult mai precise. Astfel de hărţi pot fi create cu un program planetar cum ar fi ‘’Starry Night’’.
Satelitii lui Uranus: Uranus are, oficial, 20 de sateliţi numiţi plus unul recent descoperit căruia nu i s-a atribuit încă în mod oficial un nume. Spre deosebire de alte corpuri din sistemul solar care au nume împrumutate din mitologia clasică, sateliţii lui Uranus au fost botezaţi după personaje din piesele lui William Shakespeare şi Alexander Pope. Voyager 2 a descoperit 10 sateliţi mai mici, în completare la cei 5 mai mari, cunoscuţi deja. E posibil să mai existe şi alţi sateliţi printre inele. Pana acum s-au descoperit 25 sateliti. Ei formează trei clase distincte: 10 foarte întunecaţi descoperiţi de Voyager 2, cei 5 foarte mari, şi cei proaspăt descoperiţi situaţi însă la distanţe mult mai mari. Marea parte a lor au orbite aproape circulare în planul ecuatorului lui Uranus (şi deci la un unghi mare faţă de planul ecliptic); cei 4 exteriori sunt mai mult eliptici.

Satelitul	Distanţa (km)	Raza (km)		Masa (kg)		Descoperitor			Data
Cordelia	50	13		?		Voyager 2			1986
Ofelia	54	16		?		Voyager 2			1986
Bianca	59	22		?		Voyager 2			1986
Cressida	62	33		?		Voyager 2			1986
Desdemona	63	29		?		Voyager 2			1986
Julieta	64	42		?		Voyager 2			1986
Portia	66	55		?		Voyager 2			1986
Rossalinda	70	27		?		Voyager 2			1986
Belinda	75	34		?		Voyager 2			1986
1986U10	76	40		?		Karkoschka			1999
Puck	86	77		?		Voyager 2			1985
Miranda	130	236		6.30e19		Kuiper			1948
Ariel	191	579		1.27e21		Lassell			1851
Umbriel	266	585		1.27e21		Lassell			1851
Titania	436	789		3.49e21		Herschel			1787
Oberon	583	761		3.03e21		Herschel			1787
Caliban	7169	40		?		Gladman			1997
Stephano	7948	15		?		Gladman			1999
Sycorax	12213	80		?		Nicholson			1997
Prospero	16568	20		?		Holman			1999
Setebos	17681	20		?		Kavelaars			1999

Inelele lui Uranus Asemeni celorlalte planete gazoase, Uranus are un sistem de inele, descoperit de sondele spaţiale încă din 1977. Acestea sunt foarte întunecate, ca şi cele ale lui Jupiter, însă sunt compuse, pe lângă praful fin, din particule destul de mari, ca şi cele ale lui Saturn, ajungând la diametre de până la 10 m. Are 11 inele cunoscute, toate slab conturate; cel mai cunoscut este inelul Epsilon. Inelele lui Uranus au fost descoperite primele după cele ale lui Saturn. Acest fapt s-a dovedit extrem de important, relevând faptul că inelele sunt caracteristici ale planetelor gazoase şi nu doar lui Saturn.

Inel	Distanţa (km)	Lungime (km)
1986U2R	38000	2,500
6	41840	1-3
5	42230	2-3
4	42580	2-3
Alpha	44720	7-12
Beta	45670	7-12
Eta	47190	0-2
Gamma	47630	1-4
Delta	48290	3-9
1986U1R	50020	1-2
Epsilon	51140	20-100